Când vrei să mori – When you wish to die

Related image

Când vrei să mori, de ce n-o faci? Te oprește… convingerea că mai poți duce? Că îi pasă cuiva? Că Dumnezeu s-ar supăra iremediabil… dar ce se întâmplă acum oare nu Îl supără? Tot ce a devenit de nesuportat – nu Îl supără? Abuzul zilnic, agresiunea, călcarea în picioare până chiar și a brumei de demnitate ce ți-a rămas… toate astea, nu Îl supără?

Când vrei să nu uiți – detalii, senzații, fior – cum se poate să oprești creierul să îți șteargă cele mai dulci firimituri cu atâta meticulozitate? Și cum rămân întipărite (îngroșat) în neuron fiecare vorbă grea, fiecare privire plină de dispreț, fiecare etichetă, fiecare gest care a mai spulberat o fărâmă din ce crezi tu bun despre tine.

Când vrei să pleci, de ce alegi să rămâi? Este asta credincioșie? Să te trădezi pe tine însăți? Când pui orice altceva înainte – modelul lui Cristos chiar? Alegerea de a rămâne alături de celălalt „orice-ar veni” – aproape cu prețul propriei vieți? Când mori sufletește înainte de vremea morții obștești cu care suntem fiecare datori – este ăsta oare singurul mod în care mai poți „face față” durerii? Știe careva? Există resuscitare în cazurile astea, de moarte sufletească?

Când vrei să mori, de ce n-o faci? Te oprește… faptul că ai copii? Dar nu e oare datoria ta de a-i proteja de ceea ce văd și înțeleg și ei zi de zi?

Când vrei să dăruiești, de ce îți rămân mâinile doldora, cu mierea prelingându-ți-se printre degete, pe nisipul din pustiu…? Și-apoi, chiar așa… cui i-ar trebui miere in deșert?

Cum era? „De unde știi tu că îmi trebuie mie pâine de mi-o întinzi? Chiar așa. De unde știi că îmi trebuie mie dragostea ta? Ține-ți-o și pune-o în cui, în sufletul tău, acolo. Dă-mi oglinda încoace, că n-ai ce să te mai privești tu în ea. Îți spun eu cine ești și cum să te „vezi” de-aci înainte.” Și de acest chip al meu, zugrăvit de tine, mă scârbesc eu acum. Am uitat cum eram eu înainte să fii tu oglindă mie.

Când vrei să fii iubit, de ce nu iubești? Sau poate că iubești și ești pedepsit zilnic pentru asta? De ce se stinge dragostea când nu este împărtășită și hrănită? De ce nu poți da timpul înapoi…? Măcar să îți vezi și căiești greșeala…

Când vrei să mori… de ce n-o faci?

Grea povară… „pedeapsa iadului,” „judecata poporului,”…

… nu cumva plânge și Dumnezeu, așezat tăcut lângă mine, chiar acum? Dacă e unul care știe exact cum am ajuns aici și cum mă simt, este El. Și pentru întâia oară, nu văd judecată în ochii Lui. Doar lacrimi. Și înțelegere. Și două brațe deschise larg. Mie.

Mi-a dat o viață care nu mai este de mult a mea. Nu o pot arunca, pentru că nu o mai am. E a Lui.

Doamne, când vreau să mor… cum fac să îmi doresc iarăși viața asta care acum e a Ta și mi-o mai dai mie, în fiecare dimineață, până la o vreme? Cum fac să îmi aliniez sufletul la bătăile neobosite ale inimii mele pline de răni și cicatrici? Cum fac să îmi aduc aminte…?

***

When you wish to die, why aren’t you doing it? What stops you… the conviction that you can still carry on? That somebody cares? That God might be irremediably upset with you… but what happens right now, doesn’t upset Him? Everything that is unbearable – doesn’t it upset Him already? Daily abuse, aggression, having the little dignity that lasted being trampled on… all these things, don’t they upset Him?

When you wanna forget – all the details, all the sensations, all the shivers – how can you stop your brain erasing the sweetest crumbles with such meticulosity? And how come that every harsh word, every despiteful look, every name that you have been called stayes imprinted with bold letters… all those things that smased every little thing you kept believing about yourself.

When you wanna leave, why do you choose to stay? Is this faithfulness? Giving yourself away? Putting anything else ahead – even the model of Christ? The choice to stay with the other one “no matter what” – almost with the price of your own life? When your soul dies before your passing time has arrived – is this the only way you can “face” all this pain? Does anybody know? Is there any resuscitation recipe in these cases of soul-death?

When you wish to die, why are you not doing it? Is the fact you are having children stopping you? But isn’t it your duty to protect them from the things they see and understand on a daily basis?

When you wish to offer, why are your hands still full, with all the honey trickling between your fingers, on the sand in the desert…? And then, really… who needs honey in the desert?

How was that? “How do you know I need the bread you are offering me? Indeed. How do you know I need your love? Keep it and hang it on a post on the wall of your soul. And hand me that mirror, there is no reason to look in it anymore. I will tell you who you are and how you have to ‘see’ yourself from now on.” And of this “me” I am sick now. I forgot how I used to be before you were my mirror.

When you wish to be loved, why don’t you love? But maybe you do, and you are punished daily for that? Why can’t you have your time over again…? At least to have a chance to see and wheep over your error…

When you wish to die…. why aren’t you doing it?

Heavy burden… “the punishment of hell,” “judgement of people”…

… could it be possible that God himself sits quietly next to me, crying, right now? If there is one to know how I reached this point and how I feel, it is Him. And for the first time, I see no judgement in His eyes. Only tears. And understanding. And two open arms. To me.

He gave me a life which is not mine anymore. I cannot throw it away, because it is not mine anymore. It is already His.

Lord, if I wish to die… how do I desire this life again, this life that is Yours now, and that You put in my hands every morning anew, for some time on? How can I line up my soul to my faithful beating heart, this heart that is wounded and full of scars? How can I remember…?

Advertisements

toamnă

Image result for autumn colors

(sursa public domain)

invazie de culori. și cât de frumoase sunt. sigur că mai sunt și altele, mai puțin frumoase. deși frumosul este cu totul discutabil. și va rămâne astfel.

dacă pentru unii negrul este… „ceva cu care se asortează orice culoare” (adică prinde viață lângă negru…), pentru alții, negrul este non-culoarea ideală în spatele căreia să speri că devii invizibil, nevăzut și tern. O păcăleala că un om poate fi altceva decât om – interesant, unic, fascinant… Poate doar cenușiul ar putea fi considerat mai tern decât negrul. Plumburiul de cer de noiembrie (rătăcit azi în octombrie… ce să-i faci, ca unii din noi, care ne trezim într-un context de parcă am fi fost aruncați din neant în el, aterizați… „tu de unde ai aterizat?” – numai de-aș ști…)

depresia poate fi haină bună de promovare sau bravadă pentru unii actori care altfel nu prea au multe de spus, dar poate fi cărăruie îngustă, întortocheată și nebăgată în seamă spre moarte pentru alții.

cine sunt eu? (Isus știa cine este). cine spun ei (ceilalți) că sunt eu? (asta ne omoară pe unii din noi, ne deprimă, ne definește… vai.)

iar culorile în spatele cărora mă ascund întotdeauna spun o poveste despre cel ce sunt eu, cel din spatele lor.

la fel cum plumburiul își susură povestea de dor după azuriu, la fel o fac și fascinantele culori ce fac paradă pe fustele toamnei, luxuriante, păduri de foioase înflăcărate filtrând raze de soare până devin miere curgătoare pe drum șerpuit… presărând surprinzătoare pete de violet prin fânețe.

Image result for branduse de toamna

(sursa aici)

tihnire în suflet.

 

(pe)treceri

Image result for meditating

(sursa open access)

trec. anii. lunile. zilele. Si noi.

trec. clipele de tihna. clipele de bucurie. clipele de suferinta ce poate parea, pe alocuri, insuportabila. dar trec si ele.

trec. pe langa noi. copii razleti. priviri in flacari. inimi strapunse. vieti ce poate stau sa se stinga.

trec. batai neregulate de inima. respirari sacadate. trec si cele firesti, de rutina.

trec. clipe de cruda si delicioasa bucurie profunda, de impartasire fecunda de gand. si cum imi pot ele retine sufletul in urma, parca uitand chiar sa isi continue alergarea… si poate ca isi regaseste chiar ritmul. doar pentru o vreme. pe-treceri vinovate de ritm sincopat, dereglare totala de echilibru, cu o simpla privire. si tot ce ai incercat sa uiti, s-a revarsat, covarsitor, printre maruntaie cuminti.

si atunci toate trecerile par sa se fi mistuit in neguri de timp, toate perindarile, toate ratacirile, toate framantarile par uitate.

ramane un singur dor, atat de tainic ca nici n-as sti sa ii spun astfel. dorul de a ma stinge de tot. de a trece cu totul in linistea si incremenirea unde orice miscare, ticait, pendulare, a incetat. si nu mai este timp, pentru ca nu il mai are cine, cu ce, masura.

poate atunci o sa uit.

Angajatii. Si valorizarea

“Cel mai important capital nu sunt clienții tăi; ci angajații cei mai loiali. Dacă ai grijă de angajații tăi, și ei vor avea grijă de clienții tăi.”

Oleg Vishnepolsky

“Demisionez!”

Fusesem promovat pentru prima oară într-o poziție de management pentru performanțele mele ca și contribuitor individual.

În decurs de 6 luni, unul din cei mai buni dezvoltatori pe care îi aveam s-a prezentat în fața mea cu o demisie. Întotdeauna lucrasem foarte bine cu ea când fusesem eu însuși un dezvoltator.

Eram șocat.

Am întrebat-o – De ce?

Mi-a spus că se simte neapreciată, fără valoare, nu mai vedea imaginea de ansamblu și nu avea nicio perspectivă de promovare.

Nu mă trimiseseră la cursuri de management, dar aceasta a fost cea mai bună lecție de management pe care am primit-o vreodată.

Înainte de această demisie, ținta mea erau proiecte și probleme, și să îi ajut pe cei care aveau nevoie de ajutor.

Ea nu avusese niciodată nevoie de ajutor, iar proiectele ei erau încheiate la timp, ca un ceas elvețian.

În cazul ei, îmi scăpaseră câteva dintre căsuțele cuprinse în diagrama de mai sus: implicată, mentorată, apreciată, prețuită, angajată într-o misiune. Sigur că o prețuiam și o apreciam, dar niciodată nu îmi luasem timp să i-o arăt.

După o lungă conversație, am convins-o că învățam să fiu un lider, și că tocmai îmi oferise o lecție importantă, apoi am rugat-o să îmi mai dea o șansă. Am fost smerit și plin de apreciere față de ea.

Ea mi-a mai dat o șansă, și a rămas în firma noastră. Am continuat să lucrăm împreună încă mulți ani după aceea.

În plus la căsuțele din diagrama de mai sus aș dori să adaug faptul că angajații vor rămâne în firmă atunci când

1) le creăm oportunități, și le oferim oportunități de a crește

2) ne asumăm riscuri pentru ei

3) le tratăm problema ca și când ar fi chiar problema noastră

4) luăm poziție pentru ei

5) îi tratăm corect

6) suntem onești față de ei

Nu-i așa?

 

M-a pus pe gânduri.

Pentru că sunt cu o hârtie de demisie în inimă.

Și chiar nu lipsește mult să o aștern pe hârtie.

Pentru că poate a venit timpul să refuz să îmi fie abuzate drepturile în continuare. Și să fiu călcată în picioare, neapreciată, tratată permanent ca preș și nu ca nestemată de preț. Există o limită. Dincolo de care nu mai am valoare în proprii mei ochi. Nu vreau să o cunosc.

 

Moartea nu este un eșec

articol original aici. Traducere.

‘Moartea nu este un eșec’: Facultățile de medicină își adaptează cursurile despre finalul vieții

Lindsay Kalter Tuesday, April 24, 2018

Dr. Atul Gawande

Credit: Associated Press

Dr. Atul Gawande

Facultățile de medicină din țară (Statele Unite, n.tr.) sunt în procesul corectării curriculei care îi va instrui pe studenți să se concentreze mai mult asupra îngrijirii oferite la finalul vieții, ceea ce face din Universitatea Massachusetts prima universitate din țară care tinde spre îndeplinirea angajamentului național de a promova calitatea vieții.

“Massachusetts este într-adevăr în fruntea celor care au ales să parcurgă acest drum,” susține Dr. Atul Gawande, chirurg la Brigham and Women’s Hospital și autorul cărții „Being Mortal.” „Am învățat că întrebarea care se pune nu este dacă alegi să lupți sau să te dai bătut. Întrebarea care se pune cu adevărat este pentru ce luptăm? Care este calitatea vieții pentru care merită să ne luptăm?”

Coaliția din Massachusetts pentru îngrijirea bolnavilor critici (The Massachusetts Coalition for Serious Illness Care) a orchestrat efortul în rândul a patru instituții locale – Facultatea de medicină Harvard, Universitatea de medicină din Boston, Universitatea de medicină din Tufts și Universitatea de medicină din Massachusetts.

Gawande, co-fondator al coaliției, susține că Massachusetts are oportunitatea de a crea un model național pentru facultățile de medicină din întreaga țară.

Este o schimbare importantă, afirmă el, de la mentalitatea reparăm-tot pe care mulți medici au fost instruiți să o pună în practică. El afirmă că toată instruirea pe care a primit-o cu privire la îngrijirea oferită la finalul vieții s-a limitat la o singură oră de discuții în primii doi ani de facultate de medicină.

„Intri în viața de medic dorindu-ți să fii erou și să repari totul,” spune Gawande. „Neglijăm însă necesitatea de a-i învăța pe studenții la medicină că a fi un clinician eficient înseamnă a oferi oamenilor îngrijire excepțională pentru o mai bună calitate a vieții – și nu atât pentru cantitate.”

Facultățile de medicină fac un inventar al abilităților pe care le implementează deja în procesul de învățământ și vor adăuga noi metode de instruire incluzând jocul de rol care să implice pacientul. Laboratorul de simulări UMass din facultățile de medicină începe să fie deja folosit pentru a implementa deprinderi care merg mult dincolo de sutura plăgilor, spune Dr. Jennifer Reidy, șeful de catedră de la disciplina de îngrijiri paliative.

Studenților la medicină li se va cere să poată conduce o conversație cu oameni cărora să le dea vești dificile, și să poată transmite informații despre prognostic și despre planificarea de final de viață.

„Folosim [acest program] pentru a preda proceduri complexe de comunicare,” ne spune Reidy. „Dorim să ne asigurăm că cei mai tineri clinicieni ai noștri sunt orientați și bine pregătiți pentru a putea aplica aceste deprinderi.”

Schimbările vor fi implementate în totalitate de la începutul noului an universitar, ne spune Reidy.

Tiffany Chen, studentă în anul III la medicină la UMass, ne spune că tema morții continuă să fie un subiect tabu în domeniul medical.

„E foarte greu să vorbești despre moarte, și e greu să o conceptualizezi,” ne spune Chen. „Însă moartea nu este un eșec, ci întotdeauna mai există ceva ce poți face pentru pacient. Dacă ne putem infiltra în domeniul medical cu această atitudine mentală, putem face foarte mult bine.”

Ucideri

sursa aici

Suntem ucigasi din fire. Dar felul in care ucidem este sofisticat azi – poate ca uneori credem ca de condamnat este criminalul care o face la nivel fizic – opreste o inima din alergarea ei. (desi pana si ultima ei bataie a fost scrisa undeva inca dinainte ca ea sa inceapa… O taina.) Dar cum ramane cu celelalte ucideri? O privire… o vorba… rostita in fata, sau mai trist, in spate, ucidem reputatii, ucidem tihniri… o rautate aici, o meschinarie dincolo…

Dar de ce ai alege bunatatea?

Frantura de cer ascunsa in lut trecator. Har revarsat peste o viata de muritor fara speranta. Si atunci prinde viata si dragoste si bunatate in inima mea nespus de inselatoare, si deznadajduit de rea. Si la fel cum in mine s-a aprins Viata, rauri de apa vie se vor fi revarsand din inima mea spre ceilalti din jur. Doar asa pot fi mai aproape de ceea ce a fost candva creat Adam sa fie.  Si la fel si eu.

Om.

 

 

A treia duminică din „Postul Paștelui”

SPERANȚĂ
 
Un om care are speranță nu este preocupat de modul în care i se vor împlini dorințele. Prin urmare nici rugăciunile lui nu vor fi îndreptate spre cadou, ci spre cel care îi oferă acest dar. Rugăciunea lui poate va mai conține o mulțime din dorințele sale, dar în final, nu mai este vorba despre vreo împlinire a vreunei dorințe, cât exprimarea unei credințe nețărmurite că Dumnezeu este dătătorul tuturor lucrurilor bune… Rugăciunea pentru speranță este crucială, prin intermediul ei nu ceri garanții, nu pui condiții și nu ceri dovezi, ci afirmi că aștepți toate din mâna Lui, fără să Îl legi în vreun fel. Speranța se ancorează în premisa că celălalt îți dăruiește doar ceea ce este bun. Speranța include deschiderea de a aștepta ca El să își împlinească făgăduința plină de dragoste, chiar dacă nu vei ști niciodată când o va face, sau dacă o va face.

 

RUGĂCIUNE PENTRU AZI
 
Bunule Păstor al tuturor, ajută-mă să Îţi pot auzi vocea care mă mângâie când sunt pierdut şi disperat. Ajută-mă să găsesc odihnă şi pace în prezenţa Ta. Chiar dacă aş fi ispitit să mă las cuprins de teamă şi autocompătimire, chiar dacă mi-aş dori vreodată să fug de Tine,
Te rog nu mă părăsi.
Amin.

Femeia. Eu

sursa foto aici

Sunt zile și zile.

Sunt bucurii și tristeți.

Sunt zile când femeia este sărbătorită și privită cu admirație sau adorare.

Eu prefer zilele de ne-sărbătoare. Când femeia este apreciată și adorată așa cum este, fără să fie nicio zi specială. Pentru că așa este ea. Pentru că e soție. Și mamă. Și prietenă. Și delicată. Și blândă. Și complicată. Și încurcată. Și uneori greu de înțeles. Pentru că NU este egală bărbatului, e fragilă și sensibilă. Pentru că e femeie.

Îngândurare în fața avalanșei de flori și ciocolată…

Prefer floarea culeasă mie din câmp și aninată după ureche de om care mă iubește. Și azi. Și mâine. Și până la ultima suflare. Și care mai ales în zile ca cea de azi mă iubește chiar dacă sunt tristă și zâmbetul mi-a alunecat undeva… aiurea. Pentru că sunt eu.

Imagine similară

sursa foto iStock