„Sunteți un om minunat”…

Asta mi-a fost dat sa îmi audă urechile azi.

Se întâmplă rar. Nu că sunt eu minunată rar. 😉 Dar cuvintele astea grele… te fac să te întrebi ce mare lucru ai făcut să le meriți, așa, dintr-o dată. Ce ai făcut „altfel,” ce l-a determinat pe celălalt să te cadorisească așa, frumos, cu astfel de cuvinte.

Nu, nu avea nicio obligație.

Mămica lui a avut onoarea de a se stinge pe secția mea, sub oblăduirea mea, ajunsă la capăt de alergare istovitoare, fiind înconjurată de ei toți, de întreaga familie, (pe rând) încălcând pe alocuri niscai reguli, niscai note de ordine interioară, dar ce să-i faci, dacă vrei să fii om, azi, aici, nu poți decât să tot încalci la legi (ne)scrise ca să rămâi uman. Împotriva curentului.

Ea a fost o scumpă. Femeie scumpă. Care ți-ar fi sărutat mâna pentru că îi zâmbești când îi vorbești, sau că îi mângâi mâna – chiar dacă nu, nu face parte din fișa postului… că îi smulgi un zâmbet, mai în glumă, mai în… glumă, când ei i se părea păcat să zâmbească, ducându-și crucea grea a unui cancer care nu mai tresărea impresionat în fața niciunui tratament mai deosebit, vreo chimioterapie. Iar ea, docilă, primea toate cu mâinile deschise, și fruntea neîncrețită. Sorbind binele din fiecare om care se apropia, neștiutor, de patul ei. Neștiutor de ochii scăldați în cer prin care îi privea pe toți. Și nu, nu era capabilă să vadă sau să creadă rău despre cineva.

Și așa l-a crescut și pe el – fiul ei. Care să mă numească azi, tocmai azi, în miez de ceas greu, încărcat de pierdere fără măsură, minunată. Cu ochii plini de lacrimi că cea care-l iubise cum numai ea știuse, plecase, tiptil, departe. Să fie liniștită și senină înaintea Celui pe care L-a iubit cum a știut. Iubindu-i pe toți ceilalți din jur. Și ungându-i în bunătatea ei, cu bunătate. Dar din dar se face rai. Dar și bunătatea din bunătate se iscă, se naște, se crește, se aruncă, sămânță, în sufletul celuilalt.

De asta sunt eu (sau am fost azi, preț de câteva clipe…) minunată. Pentru că ea a fost – minunată. Și am învățat un lucru – „oricine va zice fratelui său: «Prostule!» va cădea sub pedeapsă” (Matei 5:22b). Azi am înțeles de ce. Și reversul e valabil de asemenea. Poți promova răul, dar poți promova și binele în egală măsură, sau chiar mai mult. Pentru că merită. Pentru că ești om. Și pentru că pâinea aruncată pe ape… se va întoarce după multe zile la tine. Pentru că, spre deosebire de om, natura nu-și încalcă legile trasate divin. Numai noi, oamenii… ne supunem mai greu. Sau deloc. Întru lărgirea Împărăției lui Dumezeu în noi. Și în cei din jur. Prin dragoste. Și bunătate.

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s