LACRIMILE
de Lucian Blaga
Cand izgonit din codrul vesniciei
întâiul om
trecea uimit si-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii – şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul –
şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
„Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ți stă în putință înpăienjenește-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori.
căci vezi – lumina lor mă doare”.
Și-atuncia Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete – lacrimile. |
Mi-am adus aminte de superba poezie, aceasta, citind un articol de suflet, pentru suflet… articol original – https://wordpress.com/read/feeds/416191/posts/1597370443
Asta ca să știu să prețuiesc vremea de plâns. Care își are rostul ei.
Like this:
Like Loading...
Related
Emoționant. Cu lacrimă cu tot.
(M-am mutat aici: http://maculatorul.wordpress.com)
E frumos. Si cald. Multumesc, Oana.
Eu îți mulțumesc. Pentru momentul cald și emoționant, în vers!
Cu drag.