Lacrimile

LACRIMILE de Lucian Blaga   Cand izgonit din codrul vesniciei întâiul om trecea uimit si-ngândurat prin codri ori pe câmpuri, îl chinuiau mustrându-l lumina, zarea, norii  –  şi din orice floare îl săgeta c-o amintire paradisul  – şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă. Odată istovit de-albastrul prea senin al primăverii, cu suflet de copil întâiul om căzu cu faţa-n pulberea pământului: „Stăpâne, ia-mi vederea, ori dacă-ți stă în putință înpăienjenește-mi ochii c-un giulgiu, să nu mai văd nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori. căci vezi  –  lumina lor mă doare”.   Și-atuncia Milostivul într-o clipă de-ndurare îi dete  –  lacrimile.

Mi-am adus aminte de superba poezie, aceasta, citind un articol de suflet, pentru suflet… articol original – https://wordpress.com/read/feeds/416191/posts/1597370443

Asta ca să știu să prețuiesc vremea de plâns. Care își are rostul ei.