Pierdere

 

Image 2012 © Kris Trappenirs

Pierderea, sau ce înseamnă să nu mai AI ceea ce știai (credeai) că ai și, de fapt, nu este al tău și nu a fost niciodată.

Tindem să privim la persoane și lucruri ca și ceva de la sine înțeles, ceva ce se cade și cuvine să existe în viața noastră, și nu ne ostenim să arătăm nicio brumă de recunoștință. Sau învățăm recunoștința în lecția grea a frângerii mâinilor de „după,” în regretul că nu am știut a prețui acel „ceva” mai bine, mai cu grijă… că n-am știut să prețuim vremea ce am avut-o alături, ce ne-a fost dată, cu dărnicie, din viața cuiva drag.

Cum treci prin pierdere? Cum se schimbă inima mea după ce și-a sângerat tristețea în vreun cotlon ascuns de suflet? Cum își învață lecția? Cum învață ea să socoată de-acum una, alta ca fiind deloc de la sine înțeles…? Cum ieși de pe bătătoritul drum al nepăsării și superficialului ca să iei în piept hățișul neexplorat și neobișnuit al prețuirii?

Pierderea produce durere. Iar noi, în lumea de azi, fugim de durere de parcă ar fi ciumă. Dar tocmai în acea durere este rost de vindecare… de n-ar fi, nu m-aș apuca să caut, de n-aș căuta, mi-aș refuza singura șansă de a găsi, în final de a-L găsi pe Cel care ne așteaptă căutarea… Căutați, și veți găsi, bateți și vi se va deschide… De ce să bați dacă nu vrei să pășești pragul…? De ce-ai căuta ceva ce nu-ți lipsește? …

În lumea în care trăiesc, ni se oferă toate soluțiile pentru a asigura confortul. Dar tocmai confortul acesta mă face leneșă, neatentă, nerecunoscătoare…

Cum îmi învăț inima să prețuiască?

Aleg să ies din confort. Și să ascult îndemnul abia șoptit din suflet, întinzând o mână celui căzut, o mângâiere celui îndurerat… de a uita de mine. Și de a dărui celorlalți. Pentru că este al meu doar ce aleg să dau.

Oricine va căuta să-și scape viața o va pierde… și oricine o va pierde, o va găsi. (Lc.17.33)