Because there is no other day like this, after I did translate the novel Luther and Katharina (Jody Hedlund) into Romanian for Scriptum Publishing House (here), this is the best article I found online about Luther and the real need of reformation we all are benefiting today of – it is as well number one in the Reformation-500 top 10 of Christianity Today publication – 500 Years After Luther: We Still Feel the pressure to Be Justified – original article here.
The best four quotes from it (this would be solely my opinion, of course), are these four:
“The mercilessness … hints at a tragic escalation of a phenomenon experienced not just by college students, but by everyone today—the pressure to perform, to make something of oneself, to become acceptable, to make a difference in the world, to justify one’s existence. It’s a phenomenon that cannot help but reinvigorate narcissism. It throws us back on ourselves, and when we falter in some irreversible way, we inevitably view self-harm as an option.”
“The law tells us what we ought to do; the gospel tells us what God has done. The law shows us that we need to be forgiven; the gospel announces that we have been forgiven.”
“busyness is more than a description of how we’re doing; it is one of our culture’s predominant indicators of worth and value, a measure of personal righteousness. The more frantic the activity, the better. The implication is that if we’re not over-occupied, we are inferior to those who are. As with all law-based barometers of self-worth (beauty, wealth, influence, youth, etc.), there is no enough.”
and by far the best:
“One of Martin Luther’s very first and most memorable expressions of his great discovery came in thesis 26 of The Heidelberg Disputation (1518). He wrote, “The law says, ‘Do this,’ and it is never done. Grace says, ‘Believe in this,’ and everything is already done.” The pressure to self-justify has been removed, and it has been replaced with freedom: the freedom to die and yet to live, to fail and yet succeed. The freedom to love, to serve, to wait, to laugh, to cry, to sit idle, to get busy—yes, even to play.”
Makes me think: How many of us thrive in living a holy life, relying on Grace solely, and how many of us live a cruel, merciless life of looking down on others and ourselves as well, on pretending a holy life that is not ours to produce, but God’s intimate work in our lives, and a proof of the reform our own life once experienced…
Thank you, Martin Luther, for your ‘overactive conscience” and your passion to go deep under the surface, for me to be able today to read the Scriptures in an understandable language, being free to walk in Christ’s grace, believing in His Forgiveness and His Holy Sacrifice on the Cross as being liberating and saving for this sinful soul of mine. Thank you for the comfort you provided by all you’ve done and fought for.
Sunt puține lucruri care să mă înduioșeze mai mult decât imaginea unui mieluț neajutorat, în brațele unui păstor bătut de ani și vânturi, duioșia cu care îl ține în brațe, blândețea cu care îl hrănește, îl încălzește… Tihna cu care omul acesta nu se grăbește, are răbdare să îl hrănească, să îl mângâie, alene, pe creștet… unde mi-e tihna? Calmul de a te așeza în mijlocul forfotei și de a savura o clipă de pace…
și-apoi vezi asta. o forfotă continuă – iar omul nostru, îngândurat în miezul activității lui… dragi, după câte înțeleg eu. Cum sunt eu în mijlocul vieții mele dragi? A activității mele dragi? A oamenilor mei dragi? Și a celor… pe care învăț să îi îndrăgesc? Liniștită? Știu să mă opresc în miezul suferinței și să aleg creșterea dureroasă din ea? Suferința altora, sau a mea, bunăoară.
Și mai e câte o clipă când tânjesc după pieptul Lui, al Păstorului…
pieptul Celui care mă primește, întotdeauna, așa cum sunt, așa cum nu îmi plac, așa cum nu mă știu eu iubi – El mă iubește. Așa cum nu mă înțeleg, așa cum nu mă știu alina… doruri pe care doar El le poate stâmpăra, doruri de o lume ce încă nu a răsărit, suflet de om obosit și chinuit de fire răzvrătită, și mereu mocnind sub dorința de bine și sfințenie… mereu întinând faptă bună, mereu întinând smerenia cu petec de mândrie.
La pieptul Păstorului, El – adăpost mie, pace mie, alinare mie… răsfăț de suflet, mie. Și ție… Pentru că este loc la pieptul Lui. După ce te-ai întins, epuizat, dezarmat, dezbrăcat de merite și titluri, fapte și orgolii – pe deal pustiu, pe care se înalță, încă, o Cruce.
Cum îți dai seama cine ți-e prieten și cine nu? Cine îți vrea binele și cine, de fapt, în toată mărinimia pe care ți-o arată, își bate joc de tine? Cum te aperi? Sau… trebuie să te aperi?
Cum îți dai seama când cineva profită de bunătatea ta și te consideră „fraier” sau „prost,” doar pentru că niciodată ușa ta nu i-a fost închisă, doar că niciodată nu s-a întâmplat să „nu ai timp” pentru problemele ei/lui, dar imediat după, uitate sunt toate? Cum te porți cu astfel de oameni?
Cum te faci vulnerabil în fața unora care atât așteaptă, să îți cunoască slăbiciunile pentru a le manipula, pentru a le ataca, pentru a te lovi când te aștepți mai puțin, pentru a folosi „asul din mâneca” la nevoie… întotdeauna în defavoarea ta? Care e inteligența aceea care să te facă să „miroși” oamenii și intențiile lor? Scria de curând cineva pe un blog despre tendința omului de a fi rău, de a deveni mai rău prin răutatea care i se arată… mă încăpățânam să cred că nu are dreptate. Că omul bun tot bun rămâne, orice i-ai face.
Dar poate că nu e așa.
Sunt pusă uneori (de pildă, azi) în situația de a cerne oamenii, de a hotărî cum trebuie să mă port cu unul sau cu altul, care ar trebui să fie reacția mea în fața unei replici sau a alteia. Păi nu știu… În final am ales să fiu eu. Să văd, să caut, să sper binele din celălalt, să cred binele… azi e mai ușor ca altădată. Poate așa e să fii în vale, să te vezi drept exact ceea ce ești. Nu te mai vezi deasupra nimănui.
Știu că socoteală dă fiecare după felul în care se poartă.
Și învăț să cred că a te face vulnerabil e un dar și o umblare mai plină de har decât cea „cu mască.”
Și mai știu că de mine depinde doar cuvântul pe care îl scot eu pe gură, atitudinea mea. Restul, nu e al meu. Mă poate răni, mă poate arunca la pământ câteodată, dar nu mă poate răpune. Iar Cel care a trecut deja pe aici, îmi va da și mie puterea de a ierta, de a mă ridica și de a merge mai departe. Pentru că mă iubește. Și crede mereu tot binele despre mine – pentru că mă privește prin Cristos, prin jertfa Lui. Restul, e purtare a crucii, lepădare de mine, dăruire altora – necondiționat.
Struggling at times myself with that. Being average is not a curse. It is a gift. Being you is the way God made you to be – and that is always good enough. It is us who can, at times, hardly accept it. In us, in our children, or in others.
Your friend rushes to your table and apologizes for being late to your monthly lunch date. “I’m so sorry.” She says. “I just got back from Max’s private cello lesson. He’s headed to Nationals next week.”
“Oh, wow. I didn’t even know he played cello.” You reply. “Isn’t soccer more his thing?”
Your friend nods and laughs in response to your question.
“Yeah, that’s his thing too. And football. Well, and I guess robotics.” Then she pauses to reflect.
“I guess it’s kind of funny to say aloud, but it’s almost like whatever he tries, he excels in. Sort of like, everything is kind of his thing.” Then she goes about ordering her drink.
You slide back in your chair with a smile on your face, but you can’t help but wonder how one kid can be so, so talented. Then…
Cum faci dacă porţi o rană în suflet care se încăpăţânează să NU se vindece? Trece vremea, da, se aşterne praful, zici că ai uitat, şi apoi… cu o simplă adiere de vânt, o privire, un gând fugar, sau nici măcar nu ştii ce… şi totul e la fel. Înapoi la început. Nimic nu s-a schimbat. Da, ai încercat să îţi trăieşti liniştit şi cuminte viaţa înainte, dar nimic nu s-a schimbat.
Mă lupt, m-am luptat, să vindec. Să dau afară. Să fac curat. Să înnoiesc. Nimic. Ce-am cusut, cusut a rămas. Dar rana e acolo. Nu-i pot scoate firele, o să mi se răsfire sufletul în poală şi atunci, ce mă fac?!?
Dar dacă… unele răni nu sunt menite să se vindece? Dacă… unele răni mi-s date să le port până la capăt? Vrei – nu vrei… dar dacă tot e să îmi rămână tovarăş, durerea mea, cum ajung să umblu împăcată cu rana mea cu tot? Cum ajung să fiu senină la capăt? Tu ştii…?
Am ales să îmi dau masca jos. De câteva zile. Şi odată cu asta m-a copleşit inima mea. M-a dat de gol când îmi era lumea mai dragă. Şi sufletul meu aparent-liniştit s-a revărsat, albastru, pe-afară, şi m-a umplut de o tristeţe de care cum să scap acum? Cine mă poate îndura aşa, tristă, şi cu privirile pierdute într-o zare doar de mine ştiută? Cine să-mi îngăduie durerea prelinsă pe obraji? Cine să rabde toamna îmbufnată din inima mea? Azi m-am trezit căutându-mi măştile. Parcă mai uşor era cu ele. A-normal şi uşor…
Cât de greu e drumul cel onest şi vulnerabil.
Azi mi-a alunecat piciorul inimii prin gânduri, şi m-am trezit trântită cu brutalitate pe jos, înconjurată de ele, mirate, speriate… dezvelindu-mi în cădere însăşi inima, cea rănită, ca în prima zi, aceeaşi durere, pe-atunci nouă, crudă, sfâşietoare, de pierdere. Adâncă şi fără margini. Irevocabilul cred că mă sfâşie de fapt. Şi că nimic, nicio explicaţie, niciun cuvânt nu ar putea da vreodată timpul înapoi. Şi să mă lase să îndrept, cumva, lucrurile. Dacă ar fi ceva de îndreptat… Mă tem mai tare că de-aş găsi uşa aceea, să alerg înapoi, aş păşi senin exact prin urmele paşilor deja umblaţi… cu drag, şi blândeţe, şi preţuire. Şi aş fi la loc aici. De asta probabil nu mi-e dat să mă întorc. Nu ştiu altfel să trec pe-acolo. Decât aşa cum am făcut-o. Poate că nu mă știu căí. Nu știu să smulg păreri de rău din inimă răzvrătită…
Nu găsesc fărâma de bunătate pe care să mi-o dăruiesc ca să pot merge mai departe. Asta nu face decât ca durerea să îmi fie şi mai insuportabilă.
Deunăzi mi-am văzut sufletul oglindit în ochii altui om, un om care mi-a simţit suferinţa cum eu uitasem de o vreme că o port cu mine. Şi m-a copleşit. Să mă văd acolo, aşa, goală de tot, tristă şi descurajată, suficient cât să nu ştiu merge mai departe. Deocamdată, sper.
„Pentru toate există o vreme… plânsul își are vremea lui.” (Ecl. 3:1a, 4a)
Poate din cauza asta, până nu ți-ai plâns toate lacrimile, nu poți merge mai departe. Poate căința vine undeva pe drum. Dacă vine vreodată.
Acum câţiva ani, Charlie, un ortoped foarte respectat, şi un mentor al meu, a descoperit că are o tumoră în abdomen. I-a cerut unui chirurg să îl exploreze, iar diagnosticul final a fost cancer pancreatic. Acest chirurg era unul din cei mai buni chirurgi din ţară. Chiar inventase o procedură nouă pentru exact acest tip de cancer, care chiar tripla procentul pacienţilor care reuşeau să supravieţuiască cinci ani de la diagnostic (de la 5 la 15% – chiar dacă cu o calitate slabă a vieţii). Charlie nu a fost interesat de această intervenţie. S-a dus acasă, şi-a închis cabinetul şi nu a mai pus de atunci piciorul vreodată în spital. S-a concentrat asupra timpului petrecut cu familia, şi a căutat să se simtă cât mai bine cu putinţă. Câteva luni mai târziu, murea acasă. Nu a urmat nicio variantă de chimioterapie, radioterapie sau tratament chirurgical. Asigurările de sănătate nu au cheltuit mult cu el.
Acest subiect nu este o temă frecventă de discuţie, dar şi medicii mor. Şi nu mor la fel ca noi toţi ceilalţi. Ceea ce este neobişnuit cu privire la ei nu este cantitatea de terapie pe care o primesc, în comparaţie cu noi, restul (americanilor), ci cât de puţin tratament aleg să urmeze. Dacă e să ţinem cont de tot timpul pe care l-au petrecut ţinând moartea departe de alţii, par să fie destul de senini atunci când ei înşişi sunt confruntaţi cu moartea. Ştiu exact ce urmează să se întâmple, ştiu care sunt alternativele, şi în general au acces la orice fel de medicament pe care şi l-ar putea dori. Dar aleg să se stingă cu blândeţe.
Fără doar şi poate, medicii nu îşi doresc să moară; îşi doresc să trăiască. Dar ştiu suficiente despre medicina modernă pentru a-i cunoaşte limitele. Şi ştiu suficiente despre moarte pentru a şti care sunt cele mai mari temeri ale oamenilor: să moară în durere şi să moară singuri. Au vorbit despre aceste lucruri cu familiile lor. Îşi doresc să aibă siguranţa că atunci când va veni acel moment, nu se vor întreprinde măsuri eroice – că în ultimele lor clipe în această lume nu va încerca cu nici un chip careva să îi frângă coastele în încercarea de a-i resuscita cu RCP [resuscitare cardio-pulmonară (n.tr.)] (pentru că aceasta se întâmplă atunci când RCP-ul se efectuează corect [la acea dată… (n.tr.)]
Aproape toţi profesioniştii din domeniul medical au văzut ceea ce noi numim “măsuri zadarnice (futile)” excutate asupra oamenilor. Aceasta reprezintă acea situaţie când medicii apelează la cele mai agresive forme ale tehnologiei pentru a prelungi viaţa unor pacienţi grav bolnavi, aflaţi aproape de finalul vieţii lor. Pacientul este deschis, perforat cu tuburi, legat la aparate şi asaltat cu medicamente. Toate acestea se întâmplă într-o secţie de Terapie Intensivă, la preţuri imense de zeci de mii de dolari pe zi. Ceea ce câştigăm prin aceasta este o stare nenorocită pe care nu le-o pricinuim nici teroriştilor. Nu am suficiente degete la mâini să enumăr toţi medicii mei colegi care mi-au spus, în cuvinte care doar arareori iau alte forme, următoarele: “Promite-mi că dacă afli că sunt eu însumi într-o stare ca aceasta, vii şi îmi curmi zilele.” Vorbeau cât se poate de serios. Unii dintre cei care lucrăm în domeniul medical purtăm medalioane la gât care spun “NO CODE” pentru a transmite medicilor să nu înceapă măsurile de RCP asupra lor. Le-am văzut şi sub forma unor tatuaje.
Este chinuitor să fii cel are oferi o formă de îngrijire medicală care îi face pe oameni să sufere. Meidicii sunt instruiţi să culeagă informaţii fără să îşi exteriorizeze în vreun fel propriile sentimente, dar în privat, când sunt între colegi, încep să vorbească. “Cum ar putea face cineva una ca asta cuiva din familia lui?” se întreabă ei. Mă tem că acesta este unul din motivele din care medicii au rate mai mari de abuz al alcoolului şi rate mai înalte de depresie decât profesioniştii din majoritatea altor domenii. Ştiu că acesta este unul din motivele din care eu am încetat să mă mai implic în îngrijirea oferită în spital în ultimii zece ani de practică.
Cum s-a ajuns aici, la faptul că medicii oferă o îngrijire mai agresivă şi mai complexă decât ar fi dispuşi să primească dacă ar fi ei înşişi pacienţi? Răspunsul mai mult sau mai puţin simplu este acesta: pacienţii, medicii şi sistemul.
Pentru a vedea modul în care pacienţii joacă un rol în aceasta, imaginaţi-vă un scenariu în care cineva şi-a pierdut conştienţa şi a fost adus la Urgenţă. Așa cum este adesea cazul, nimeni nu a făcut vreun plan pentru această situație, și membrii familiei, șocați și speriați, se trezesc într-un labirint de alegeri. Sunt copleșiți. Atunci când sunt întrebați de medici dacă doresc să se facă „totul,” ei răspund că da. Iar atunci începe coșmarul. Uneori, familia vrea să spună „faceți totul,” însă de cele mai multe ori, nu vor să spună altceva decât „faceți tot ce este rezonabil.” Problema este că poate ei nu știu ce este rezonabil, sau în confuzia și durerea lor, nu vor pune întrebări în acest sens, sau nu vor putea auzi ceea ce le spune un medic. În ceea ce îi privește, medicii, odată ce li s-a spus să facă „tot,” vor face tot ce știu și pot, indiferent dacă este rezonabil sau nu.
Scenariul acesta este unul obișnuit. Dacă intrăm în problemă, descoperim cât de nerealiste sunt așteptările cu privire la ceea ce pot face medicii. Mulți oameni cred că RCP-ul este o metodă de încredere de salvare a vieţii când, de fapt, rezultatele acesteia sunt mai degrabă mediocre. Am avut sute de pacienţi care mi-au fost aduşi în Urgență după ce au beneficiat de RCP. Unul singur a și părăsit spitalul, un om sănătos , care nu avusese nicio altă afecțiune cardiacă până atunci (pentru cei care doriți amănunte, fusese adus pentru un „pneumotorace de tensiune”). Dacă un pacient suferă de o boală gravă, de o boală terminală sau este vârstnic, șansele de a avea rezultate bune după RCP sunt infinitezimale, în timp ce șansele de a trăi cu suferință sunt copleșitoare. Lipsa informațiilor și așteptările nerealiste duc la o mulțime de decizii proaste.
Dar desigur, nu e doar vina pacienților că se ajunge la astfel de situații. Medicii joacă un rol important la rândul lor. Problema este că chiar și medicii care urăsc să ofere terapii zadarnice, futile, trebuie să găsească o cale pentru a onora dorința pacienților și a familiilor lor. Imaginați-vă, din nou, Unitatea de primiri Urgențe, plină de acei membri ai familiei, plângând, uneori de-a dreptul isteric. Ei nu îl cunosc pe doctor. Stabilirea unei relații de încredere în astfel de circumstanțe este un aspect foarte delicat. Oamenii sunt educați să creadă că medicul acționează din motive greșite, încercând să economisească timp, resurse sau efort, mai ales dacă medicul vine și îi sfătuiește să nu se continue o formă sau alta de tratament.
Unii medici sunt mai pricepuți în arta comunicării decât alții, iar alți medici sunt mai inflexibili, dar presiunea cu care se confruntă toți, este identică. Atunci când am fost confruntat cu circumstanțe care au avut de-a face cu decizii de final de viață, am adoptat această variantă – prezentam doar opțiunile pe care eu le consideram rezonabile (așa cum aș fi făcut în orice altă situație), cât mai devreme posibil. Atunci când pacientul sau familia aducea în discuție alternative nerezonabile, discutam problema cu ei în termeni laici, care descriau clar dezavantajele. Dacă pacientul sau familia insista asupra tratamentului, mă ofeream să îi transfer fie în grija altui medic, fie în grija altui spital.
Ar fi trebuit oare să fiu mai ferm în anumite momente? Știu că unele din acele transferuri continuă să mă urmărească. Una dintre pacientele care îmi erau tare dragi, era avocată într-o familie politică renumită. Suferea de o formă severă de diabet zaharat și o circulație îngrozitoare, și avea o rană dureroasă la picior. Știind care erau riscurile spitalizării, am făcut tot ce am putut să evit ca ea să ajungă la operație. Cu toate acestea, ea a cerut sfatul altor experți cu care eu nu aveam nicio legătură. Neștiind toate lucrurile pe care eu le știam despre ea, acești experți au decis să efectueze o intervenție de bypass la nivelul vaselor ei astupate de la ambele picioare. Nu au reușit să îi restabilească circulația, iar plăgile postoperatorii nu se vindecau. Picioarele au devenit gangrenoase, și a suferit o amputație bilaterală de membre inferioare. Ea murea două săptămâni mai târziu, în centrul medical renumit în care s-au efectuat toate aceste intervenții.
E ușor să găsim vina atât la medici cât și la pacienți în astfel de istorii, dar în multe feluri, toate părțile nu sunt altceva decât victime ale unui sistem mai mare, care încurajează tratamentul în exces. În unele cazuri nefericite, medicii folosesc modelul preț-per-intervenție, indiferent cât de inutil, pentru a face bani. Dar mai frecvent, medicii se tem de litigii, și fac tot ceea ce li se cere, cu un feedback mediocru, pentru a evita conflictele.
Chiar și atunci când totul merge conform planului, sistemul poate reuși să înghită oamenii. Unul dintre pacienții mei, Jack, în vârstă de 78 de ani, era bolnav de ani de zile și suferise 15 intervenții chirurgicale majore. Mi-a explicat că el nu își dorise niciodată, sub nicio formă, să mai fie conectat vreodată la aparate de suport vital. Dar într-o sâmbătă, Jack a suferit un accident vascular cerebral masiv și a fost adus la Urgențe inconștient, fără a fi însoțit de soția sa. Medicii au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a-l resuscita și l-au pus pe aparate de suport vital în Terapie Intensivă. Acesta era cel mai cumplit coșmar al lui Jack. Atunci când am ajuns la spital și am preluat îngrijirea lui Jack, am discutat cu soția lui și cu colegii mei din spital, aducându-le actele în care fuseseră documentate dorințele lui. Am deconectat aparatele și am rămas alături de el. Murea două ceasuri mai târziu.
Chiar dacă întocmise toate documentele pe care le dorise, Jack nu a murit așa cum sperase. Sistemul intervenise. Una din asistentele noastre, urma să aflu mai târziu, a raportat autorităților actul meu de deconectare a aparatelor ca fiind un posibil caz de omucidere. Nu au existat urmări în acest caz, desigur; dorințele lui Jack fuseseră clar expuse, și lăsase documentația necesară pentru a dovedi aceasta. Dar gândul că poliția și autoritățile ar putea investiga acțiunile cuiva, sunt teribile pentru orice medic. Aș fi putut mult mai ușor să îl las pe Jack pe aparate, împotriva dorințelor lui clar formulate, prelungindu-i viața și suferința, cu câteva săptămâni. Chiar aș fi câștigat niște bani, iar Casa de asigurări (Medicare) ar fi primit o factură suplimentară de $500.000. Nu e de mirare că mulți doctori aleg calea tratamentului agresiv și în exces.
Însă medicii continuă să aleagă varianta mai săracă în tratament când vine vorba despre ei înșiși. Ei văd constant care sunt consecințele terapiilor. Aproape oricine poate găsi o cale să moară liniștit acasă, iar durerea poate fi tratată mai ușor ca oricând. Îngrijirea paliativă, sau de tip hospice, care se concentrează asupra asigurării confortului și a demnității în cazul pacienților terminali, și renunță la terapii zadarnice, oferă multor oameni o perioadă mult mai bună la finalul vieții lor. Uimitor, studiile au descoperit că oamenii care primesc îngrijire paliativă sau hospice trăiesc adesea mai mult decât oamenii care suferă de aceleași afecțiuni dar caută terapii active. Am fost uluit să aud la radio de curând că renumitul reporter Tom Wicker „a murit liniștit acasă, înconjurat de familia sa.” Astfel de povești sunt, din fericire, tot mai obișnuite.
În urmă cu câțiva ani, vărul meu mai mare, Torch (care se născuse acasă, la lumina unei lanterne – sau torțe [torch – torţă în eng. (n.tr.)], a avut o convulsie care s-a dovedit a fi secundar unui cancer pulmonar care dăduse metastaze la nivelul creierului lui. Am aranjat ca el să fie consultat de mai mulți specialiști, și am aflat că cu tratament agresiv, care includeau 3-5 internări la spital pentru chimioterapie, avea să mai trăiască, în cel mai bun caz, patru luni. În final, Torch a ales să nu urmeze niciun tratament activ, și a continuat să ia tablete care să nu permită creierului său să se inflameze. Și s-a mutat la mine acasă.
Am petrecut următoarele opt luni făcând o mulțime de lucruri care îi plăceau, ne-am distrat cum nu o mai făcusem de o mulțime de vreme. Ne-am dus la Disneyland – pentru el era pentru prima oară. Stăteam pe acasă. Torch era mare amator de sport, și era fericit să urmărească emisiuni sportive și să mănânce mâncarea pe care o găteam eu. Chiar s-a îngrășat puțin, mâncând mâncărurile lui preferate și nu mâncarea din spital. Nu a avut niciodată dureri severe, și a rămas plin de umor. Într-o zi, nu s-a mai trezit. Și-a petrecut următoarele 3 zile într-o stare de comă, apoi a decedat. Costul întregii lui îngrijiri medicale pentru cele opt luni de zile, pentru acel unic medicament pe care îl lua, a fost de circa $20.
Torch nu era medic, dar știa că își dorea o viață de calitate, și nu o viață lungă. Dar oare nu asta ne dorim cu toții? Dacă există un moto al îngrijiri la finalul vieții, atunci este acesta: o moarte cu demnitate. Cât despre mine, medicul meu îmi cunoaște dorințele. Sunt ușor de luat, la fel cum sunt pentru majoritatea medicilor. Nu vor exista fapte eroice, îmi doresc să mă strecor ușor dincolo, în acea noapte eternă. La fel ca și mentorul meu Charlie. Ca și vărul meu Torch. Ca și colegii mei, medici.
Ken Murray, MD, este Profesor asistent clinic de Medicină de Familie la USC.
O picătură de har. În tumult de inimă tristă şi ochi înlăcrimat.
“Dragostea aceasta care ia forma tăcerii vrea să mântuiască ființa din marile-i mândrii. Smerenia se coase prin durere pe haina inimii. Suntem un bulgăre de praf pe care orice vânt îl poate spulbera…doar asta suntem fără El. Săracii de noi…cum credem că suntem Cineva…
Camuflăm stări pentru a nu-i deranja pe apropiați. Deși probabil că mângâierea lor ne-ar face bine, aducând puțină alinare. Uneori o îmbrățișare (reală) tăcută e cel mai bun medicament. Pentru amândoi. Schimbul acela de drag și de energie bună adesea aduce vindecare. Când e provenit din miezul cel mai stors și chinuit, dar atât de […]
Asta citeam azi de dimineata. (multumesc, Oana, de frumuseţea din inima ta, pe care mi-o împărtăşeşti şi mie!) Şi mă gândeam la The Safest place on Earth, de Larry Crabb, şi la Darurile imperfecţiunii, de Brene Brown (pe care încă o poţi citi free aici), la darul vulnerabilităţii, la marele bine de care fugim, ne ferim, ne ascundem, de teamă – un bine pe care doar acolo îl vom găsi – în vulnerabilitatea de a fi noi înşine în relaţii, de a ne ierta şi a-i ierta pe ceilalţi, dar şi a le permite să ne vadă aşa – exact aşa cum suntem.
Scriam săptămâna asta despre măşti, şi oameni frumoşi mă îndemnau să cred în lumea normală a celor fără măşti. Dar cu teama aceea care mă încremeneşte – cu teama, ce fac? Brene spune frumos – ai nevoie de curaj. Şi curajul nu e al celor curajoşi. Curajoşi sunt cei care păşesc înainte cu curaj. Nu curajul e înnăscut – el se dobândeşte. Înnăscută e vulnerabilitatea.
Cât de remarcabil este să ajung la punctul la care să îmi privesc imperfecţiunea cu ochi… blând, îngăduitor, să accept că sunt doar un om. Şi asta e suficient pentru o viaţă de om. Să îmi privesc părţile bune şi frumoase (pe care fiecare le avem) cu ochi drag, şi pe celelalte, ale mele, mai puţin bune şi frumoase, să le privesc drept exact aşa – mai puţin bune, şi mai puţin frumoase. Nu vreau să scriu acum şi aici despre nevoia de strădanie pentru a ne perfecţiona – sunt un fanatic al perfecţionismului, dar învăţ, încet, să mă dezbrac de defectul perfecţionismului în ultima vreme, pentru că am ajuns la punctul la care m-am săturat. De stoarcerea de vlagă pe care mi-o dă mândria de a încerca să par mai… decât sunt. De secătuirea relaţiilor pe care o dă această goană după… himere.
Scria Paler ceva de genul “Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi, şi nu le vezi. Mângâi faţa unei femei, şi nu simţi masca asta de sticlă… Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum odată cu obrazul se lărgeşte şi masca de scticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. DAR OPRIŢI-VĂ UNDEVA, vroiam să le strig, ŞI ŢIPAŢI, CEREŢI AJUTOR, AMENINŢAŢI” (O. Paler, Viaţa pe un peron)
Arta deghizării – azi privesc lumea prin acest ochi al criticului de artă, criticul artei deghizării 🙂 – şi aleg să tac mai mult, şi să privesc. Să mă uit, şi să văd. Să înţeleg cine suntem, după câtă acceptare şi dragoste alergăm, cât de nesiguri suntem, toţi, de frumuseţea noastră, a fiecăruia, şi cât de încântaţi de efectul deghizării… fără să ne dăm seama că pierdem, enorm, şi că în final, ne pierdem pe noi înşine. Azi aleg să umblu fără mască. Îmi tremură sufletul în mine… deja.
O zi încărcată de sens! Ochi curaţi să aveţi şi să zăriţi raza de soare în sufletul celui de lângă voi! Sau să o reflectaţi din oglinda sufletului vostru, spre celălalt.
"Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri." (Regele Mihai I de România)
"Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri." (Regele Mihai I de România)
Arinuck ptl 