O fereastră. Dacă ar fi să fiu…

via Un poco adagio (3) — Vultureşti

Dacă ar fi să fiu fereastră, cum s-ar vedea „fereastra mea” – viața mea pentru alții?

Dacă ar fi să fiu fereastră, m-ar șuiera și pe mine vântul? Sau m-ar mângâia ploile?

Dacă ar fi să fiu fereastră, cum mi-aș ‘griji tencuiala? Ce mi-ar răspândii ochii în lume? Și ce mi-ar aduce ei din lume la căldura, și pacea, și bucuria mea dinăuntru?

Dacă ar fi să fiu fereastră, cum mi-ar suspina lemnul scorojit? Cum mi s-ar strecura păsările prin ‘năuntru căutând să mă facă cuib primitor? Dar ce mi-ar lăsa ele în schimb? Zarvă tulburată, gângurit drăgăstos, sau mizerii de care nu aș mai avea niciodată timp să mă ocup… și nu va mai fi mireasmă dulce de mere, toamnă și scorțișoară…

Dacă ar fi să fiu fereastră, cum mi-aș simți arcadele, dacă jumătate ar plânge, și jumătate ar zâmbi liniștitor…? Dar oare… nu cumva chiar așa se și întâmplă?

SUNT fereastră. Și un ochi îmi plânge, a jale și dor, mereu. Iar celălalt… după cum bate soarele. Ba zâmbește, ba râde (mai rar… dar mai și râde!), ba stă și cumpănește bătătorirea timpului de către pașii noștri, necugetați, alergători de curse neștiute și de prea multe ori neînțelese… dar prea nu ne mai oprim să ni le cumpănim. Doar ferestrele din suflet ne mai dau de gol. Că se văd și ne arată, așa cum suntem.

Numai răbdare să aibă careva să privească. Sau noi înșine, curiozități să avem, că ne întrezărim. Și înțelepțire de peri albi – ca să ne așezăm prioritățile cuminte.

Mulțumesc, Doru! Again.