Oameni și măști

Imagini pentru hurt

Pășim prin lume și ni se pare că nu ne vede nimeni. Că nu ne vede CHIAR așa cum suntem. Pășim ușor, chiar dacă sub tălpi ne scrâșnesc cioburile – fărâme din ceea ce până mai ieri era întreg, imaculat – noi înșine.

Pășim prin viața celorlalți, simțind aceleași cioburi între dinți, uneori. Momentele acelea când ai impresia că dacă reușești să îți înghiți nodul din gât, o să îți sfâșii sufletul. Durerea celuilalt te sfâșie pe tine.

Ce figuri de făpturi suntem! Câtă prefăcătorie, câte măști, câtă ascundere după uși închise, după fire albe de păr, după priviri plecate, după rame de ochelari, după un zâmbet profesional, după titluri și etichete, după câte un vraf de hârtii, după câte o agendă încărcată până la refuz. După deget.

Câte scuze ne mai găsim. Nouă. (nu și altora. Nu! intransigenți cu ceilalți, dar nu cu noi… David și Natan…) Și cât de grabnici sărim să le tăiem altora capetele. Fără să ne pese că în urmă cu doar câteva clipe, noi înșine am rănit, am îndurerat… am intrat cu bădărănie în suflet subțire de om speriat, zdrobit pe caldarâm de cuvintele sau atitudinea noastră. A mea.

Astăzi, stăteam în fața unei femei, spulberată de durerea experiențelor din trecut, de prejudecata că dacă odată te-a dezamăgit cineva, or să te dezamăgească toți, că dacă un medic a fost un nemernic, toți vor fi la fel. Veștile proaste pe care i le dădeam deveneau catastrofale înaintea ei. M-am trezit înaintea ei golită de argumente, uluită de senzația că nu pot explica. Și că de fapt, chiar nu mi se cerea asta. Trebuia doar să informez. Să ofer informații, doar că informațiile astea îi impuneau să își schimbe total atitudinea față de ziua de azi, față de ziua de mâine, iar acum se vedea copleșită de gândul că urma să cunoască văduvia. Nu și-o dorea, ar fi dorit să nu… iar eu, simțeam o greutate ce parcă mă îngropa tot mai mult în scaun. Fac asta de mulți ani. Însă azi mi-a fost greu. De lacrimile ei pe care nu le puteau înghiți toate șervețelele din cabinetul meu. Durerea ei mi-a erupt durerea mea. Și m-am trezit murmurând cuvintele „interzise” – îmi pare rău… Și chiar îmi părea. Rău. Că am spulberat o mască de pe inima cuiva, fără să apuc să o avertizez că asta urma să fac, măcar să și-o țină, cuviincios, cu palma, o brumă de demnitate…

Bătrânică ce se întinde să îmi sărute mâna, mie, o copilă față de cei o sută fără câțiva ani ai ei… pentru că m-am aplecat să aud mai bine ce șoptea ea de acolo, dintre perne, pentru că i-am mângâiat mâna subțire și tare muncită, care se agăța un pic nesigură de așternuturi… încercam să o ajut să se relaxeze, ca să putem sta un pic de vorbă. Că aveam să îi zic lucruri deloc ușoare. Când colo, nu mai știu dacă ea chiar nu auzea prea bine, sau dacă avea darul acela, rar, de a citi printre „rânduri” și m-a zărit între vorbe pe mine, îndărătul măștii profesionale, dar poate ochii, poate ei mă dădeau de gol. Că lângă înțelepciune de mai un secol nu te poți piti îndărătul niciunei măști, că te citesc ei, ochii aceia ușor adânciți în orbite, obosiți de viață și plâns. Și în nefirescul situației, ea se întinde să îmi sărute mâna. Când se cădea să îi sărut eu ei mâinile sătule de trai și trudă.

Om tânăr, 60 de ani să tot aibă, lung de nu-l încape patul, tumoră cerebrală inoperabilă, nu înțelege ce se întâmplă, nu înțelege ce caută în pat, ar vrea să muncească, nu-i vreme de stat, încep ploile târzii, și la fermă lucrul e în toi, nu înțelege de ce nu-l ajută picioarele, de ce i-i leneșă mâna… nu înțelege de ce nu poate vorbi, unde i-au fugit cuvintele, nu a fost el vorbăreț niciodată, dar acum e prea de tot! Ar vorbi și el, dar uite, nu mai are cuvinte. S-au dus. Poate că nu se mai întorc. Și odată cu ele, plecate sunt toate măștile. Nu le mai are nici pe noptieră, nici în desagă, dar nici în suflet. Duse sunt toate. Și se trezește gol-pușcă, îmbrăcat în pijama la ora amiezii, dar gol-pușcă fără doar și poate – cine nu s-ar simți la fel, așa, neprefăcut, și chiar cu puținele cuvinte ce ți-au mai rămas, să te trezești că zici exact ce gândești… coșmar!

Și mă apucă un capăt de zi, gândindu-mă că o lume fără măștile noastre ar fi… o caricatură. Pe care cine ar mai putea-o înțelege? Darămite să o suporte…

Sau ar fi o lume normală. În sfârșit normală. În comparație cu caricatura pe care o trăim zi de zi. Depinde din ce punct de vedere privești lucrurile. Atât.

5 thoughts on “Oameni și măști

  1. Sa aruncam măștile sau sa le sfărâmat în picioare mergând către lumina. Cate lumina din noi, chiar și acolo unde ni se pare ca e întuneric. Și acolo, în întuneric, sa încercăm să aducem dacă nu lumina, măcar o raza de speranță. Frumoase si sensibile gânduri ai scris.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s