Vulnerabilitate

Camuflăm stări pentru a nu-i deranja pe apropiați. Deși probabil că mângâierea lor ne-ar face bine, aducând puțină alinare. Uneori o îmbrățișare (reală) tăcută e cel mai bun medicament. Pentru amândoi. Schimbul acela de drag și de energie bună adesea aduce vindecare. Când e provenit din miezul cel mai stors și chinuit, dar atât de […]

via Solzi — Maculatorul

Image result for vulnerable

sursa – Marieka Lake

Asta citeam azi de dimineata. (multumesc, Oana, de frumuseţea din inima ta, pe care mi-o împărtăşeşti şi mie!) Şi mă gândeam la The Safest place on Earth, de Larry Crabb, şi la Darurile imperfecţiunii, de Brene Brown (pe care încă o poţi citi free aici), la darul vulnerabilităţii, la marele bine de care fugim, ne ferim, ne ascundem, de teamă – un bine pe care doar acolo îl vom găsi – în vulnerabilitatea de a fi noi înşine în relaţii, de a ne ierta şi a-i ierta pe ceilalţi, dar şi a le permite să ne vadă aşa – exact aşa cum suntem.

Scriam săptămâna asta despre măşti, şi oameni frumoşi mă îndemnau să cred în lumea normală a celor fără măşti. Dar cu teama aceea care mă încremeneşte – cu teama, ce fac? Brene spune frumos – ai nevoie de curaj. Şi curajul nu e al celor curajoşi. Curajoşi sunt cei care păşesc înainte cu curaj. Nu curajul e înnăscut – el se dobândeşte. Înnăscută e vulnerabilitatea.

Cât de remarcabil este să ajung la punctul la care să îmi privesc imperfecţiunea cu ochi… blând, îngăduitor, să accept că sunt doar un om. Şi asta e suficient pentru o viaţă de om. Să îmi privesc părţile bune şi frumoase (pe care fiecare le avem) cu ochi drag, şi pe celelalte, ale mele, mai puţin bune şi frumoase, să le privesc drept exact aşa – mai puţin bune, şi mai puţin frumoase. Nu vreau să scriu acum şi aici despre nevoia de strădanie pentru a ne perfecţiona – sunt un fanatic al perfecţionismului, dar învăţ, încet, să mă dezbrac de defectul perfecţionismului în ultima vreme, pentru că am ajuns la punctul la care m-am săturat. De stoarcerea de vlagă pe care mi-o dă mândria de a încerca să par mai… decât sunt. De secătuirea relaţiilor pe care o dă această goană după… himere.

Scria Paler ceva de genul “Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi, şi nu le vezi. Mângâi faţa unei femei, şi nu simţi masca asta de sticlă… Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum odată cu obrazul se lărgeşte şi masca de scticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. DAR OPRIŢI-VĂ UNDEVA, vroiam să le strig, ŞI ŢIPAŢI, CEREŢI AJUTOR, AMENINŢAŢI” (O. Paler, Viaţa pe un peron)

Arta deghizării – azi privesc lumea prin acest ochi al criticului de artă, criticul artei deghizării 🙂 – şi aleg să tac mai mult, şi să privesc. Să mă uit, şi să văd. Să înţeleg cine suntem, după câtă acceptare şi dragoste alergăm, cât de nesiguri suntem, toţi, de frumuseţea noastră, a fiecăruia, şi cât de încântaţi de efectul deghizării… fără să ne dăm seama că pierdem, enorm, şi că în final, ne pierdem pe noi înşine. Azi aleg să umblu fără mască. Îmi tremură sufletul în mine… deja.

(aseară citeam asta – How Marital Affairs Happen: The Beautiful Stranger I Wanted to Sleep With While I Was Married — Must Be This Tall To Ride, şi în esenţă, spune exact acelaşi lucru. Despre pericolul deconectării, despre dificultatea de a sta vulnerabili unul lângă celălalt, şi despre durerea pe care, în final, ne-o pricinuim singuri, în viaţa asta scurtă, şi preţioasă)

O zi încărcată de sens! Ochi curaţi să aveţi şi să zăriţi raza de soare în sufletul celui de lângă voi! Sau să o reflectaţi din oglinda sufletului vostru, spre celălalt.

Bunătatea naşte bunătate.