Răni

x

M-a pus iarăşi Oana pe gânduri. Dar e de bine.

Cum faci dacă porţi o rană în suflet care se încăpăţânează să NU se vindece? Trece vremea, da, se aşterne praful, zici că ai uitat, şi apoi… cu o simplă adiere de vânt, o privire, un gând fugar, sau nici măcar nu ştii ce… şi totul e la fel. Înapoi la început. Nimic nu s-a schimbat. Da, ai încercat să îţi trăieşti liniştit şi cuminte viaţa înainte, dar nimic nu s-a schimbat.

Mă lupt, m-am luptat, să vindec. Să dau afară. Să fac curat. Să înnoiesc. Nimic. Ce-am cusut, cusut a rămas. Dar rana e acolo. Nu-i pot scoate firele, o să mi se răsfire sufletul în poală şi atunci, ce mă fac?!?

Dar dacă… unele răni nu sunt menite să se vindece? Dacă… unele răni mi-s date să le port până la capăt? Vrei – nu vrei… dar dacă tot e să îmi rămână tovarăş, durerea mea, cum ajung să umblu împăcată cu rana mea cu tot? Cum ajung să fiu senină la capăt? Tu ştii…?

Am ales să îmi dau masca jos. De câteva zile. Şi odată cu asta m-a copleşit inima mea. M-a dat de gol când îmi era lumea mai dragă. Şi sufletul meu aparent-liniştit s-a revărsat, albastru, pe-afară, şi m-a umplut de o tristeţe de care cum să scap acum? Cine mă poate îndura aşa, tristă, şi cu privirile pierdute într-o zare doar de mine ştiută? Cine să-mi îngăduie durerea prelinsă pe obraji? Cine să rabde toamna îmbufnată din inima mea? Azi m-am trezit căutându-mi măştile. Parcă mai uşor era cu ele. A-normal şi uşor…

Cât de greu e drumul cel onest şi vulnerabil.

Azi mi-a alunecat piciorul inimii prin gânduri, şi m-am trezit trântită cu brutalitate pe jos, înconjurată de ele, mirate, speriate… dezvelindu-mi în cădere însăşi inima, cea rănită, ca în prima zi, aceeaşi durere, pe-atunci nouă, crudă, sfâşietoare, de pierdere. Adâncă şi fără margini. Irevocabilul cred că mă sfâşie de fapt. Şi că nimic, nicio explicaţie, niciun cuvânt nu ar putea da vreodată timpul înapoi. Şi să mă lase să îndrept, cumva, lucrurile. Dacă ar fi ceva de îndreptat… Mă tem mai tare că de-aş găsi uşa aceea, să alerg înapoi, aş păşi senin exact prin urmele paşilor deja umblaţi… cu drag, şi blândeţe, şi preţuire. Şi aş fi la loc aici. De asta probabil nu mi-e dat să mă întorc. Nu ştiu altfel să trec pe-acolo. Decât aşa cum am făcut-o. Poate că nu mă știu căí. Nu știu să smulg păreri de rău din inimă răzvrătită…

Nu găsesc fărâma de bunătate pe care să mi-o dăruiesc ca să pot merge mai departe. Asta nu face decât ca durerea să îmi fie şi mai insuportabilă.

Deunăzi mi-am văzut sufletul oglindit în ochii altui om, un om care mi-a simţit suferinţa cum eu uitasem de o vreme că o port cu mine. Şi m-a copleşit. Să mă văd acolo, aşa, goală de tot, tristă şi descurajată, suficient cât să nu ştiu merge mai departe. Deocamdată, sper.

„Pentru toate există o vreme… plânsul își are vremea lui.” (Ecl. 3:1a, 4a)

Poate din cauza asta, până nu ți-ai plâns toate lacrimile, nu poți merge mai departe. Poate căința vine undeva pe drum. Dacă vine vreodată.

 

15 thoughts on “Răni

  1. Ar trebui sa te aplaudam cu toții pentru ca te-ai uitat în oglinda. Doar tu cu tine…Și cu rănile tale vii, cu măștile tale aruncate care încotro. Este unul din primii pași. S-ti lași inima sa plângă, sa se sperie pentru ca apoi, îmbărbătat sau doar ușurată sa ia lumea în piept. Sau de piept…Oricum calea va apare, poate singura, cautandu-te…

    • drum anevoie, singuratic, in care putini or intelege ceva din tot ce astern pe “hartie.” dar cu o rugaminte – fara aplauze. nu le-as intelege si m-ar face sa ma ascund inapoi in cotlonul din care doar ce incerc a iesi.
      Multumesc de gandul bun.

      • „nu mă tem de niciun rău, căci Tu (Domnul, Păstorul meu) ești cu mine” (Ps.23:4) – cam la citatul ăsta mă gândesc eu.
        Sau „Domnul este lumina şi mântuirea mea. De cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele. De cine să-mi fie frică?” (Ps.27.1)
        Îți mulțumesc pentru amândouă!

      • Drum anevoios dar nu chiar singuratic. In zilele acelea trei suflete de femeie plangeau aceeasi rana a aceluias albastru. Pe scaune diferite, in aceeasi incapere, in forme diferite dar aceeasi rana…Privesti in fata si privesti in urma. Privesti fetele celorlalte si te vezi in oglinda. Si oglinda i nemiloasa cand intelegi ce sta dincolo de cuvintele acelea fermecatoare. Putere! Va mai dura …

      • Probabil ca stii mai bine decat mine cum stau lucrurile. Din zilele acelea. Multumesc de urare. Si de vizita. Si voua va doresc putere, si rabdare, si drag de tot ce faceti. Impreuna.

  2. Ai pornit de la întrebările, îndoielile și rănile mele și…..ai construit aici o mică minune – reală, frustă, directă, deschisă, cu subiect și predicat.
    N-aș vrea (și n-aș putea) să comentez în vreun fel cele scrise de tine…le simt de parcă le-ar fi născut și sufletul meu, încă o dată.
    Așa încât o să mă rezum să spun așa: riscul reîntoarcerii la măștile (așa-zis sigure) e mare, mai ales în lumea în care trăim. Fii tu așa cum simți să fii – în fața tuturor, oamenii se vor cerne singuri!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s