Răni

M-a pus iarăşi Oana pe gânduri. Dar e de bine.

Cum faci dacă porţi o rană în suflet care se încăpăţânează să NU se vindece? Trece vremea, da, se aşterne praful, zici că ai uitat, şi apoi… cu o simplă adiere de vânt, o privire, un gând fugar, sau nici măcar nu ştii ce… şi totul e la fel. Înapoi la început. Nimic nu s-a schimbat. Da, ai încercat să îţi trăieşti liniştit şi cuminte viaţa înainte, dar nimic nu s-a schimbat.

Mă lupt, m-am luptat, să vindec. Să dau afară. Să fac curat. Să înnoiesc. Nimic. Ce-am cusut, cusut a rămas. Dar rana e acolo. Nu-i pot scoate firele, o să mi se răsfire sufletul în poală şi atunci, ce mă fac?!?

Dar dacă… unele răni nu sunt menite să se vindece? Dacă… unele răni mi-s date să le port până la capăt? Vrei – nu vrei… dar dacă tot e să îmi rămână tovarăş, durerea mea, cum ajung să umblu împăcată cu rana mea cu tot? Cum ajung să fiu senină la capăt? Tu ştii…?

Am ales să îmi dau masca jos. De câteva zile. Şi odată cu asta m-a copleşit inima mea. M-a dat de gol când îmi era lumea mai dragă. Şi sufletul meu aparent-liniştit s-a revărsat, albastru, pe-afară, şi m-a umplut de o tristeţe de care cum să scap acum? Cine mă poate îndura aşa, tristă, şi cu privirile pierdute într-o zare doar de mine ştiută? Cine să-mi îngăduie durerea prelinsă pe obraji? Cine să rabde toamna îmbufnată din inima mea? Azi m-am trezit căutându-mi măştile. Parcă mai uşor era cu ele. A-normal şi uşor…

Cât de greu e drumul cel onest şi vulnerabil.

Azi mi-a alunecat piciorul inimii prin gânduri, şi m-am trezit trântită cu brutalitate pe jos, înconjurată de ele, mirate, speriate… dezvelindu-mi în cădere însăşi inima, cea rănită, ca în prima zi, aceeaşi durere, pe-atunci nouă, crudă, sfâşietoare, de pierdere. Adâncă şi fără margini. Irevocabilul cred că mă sfâşie de fapt. Şi că nimic, nicio explicaţie, niciun cuvânt nu ar putea da vreodată timpul înapoi. Şi să mă lase să îndrept, cumva, lucrurile. Dacă ar fi ceva de îndreptat… Mă tem mai tare că de-aş găsi uşa aceea, să alerg înapoi, aş păşi senin exact prin urmele paşilor deja umblaţi… cu drag, şi blândeţe, şi preţuire. Şi aş fi la loc aici. De asta probabil nu mi-e dat să mă întorc. Nu ştiu altfel să trec pe-acolo. Decât aşa cum am făcut-o. Poate că nu mă știu căí. Nu știu să smulg păreri de rău din inimă răzvrătită…

Nu găsesc fărâma de bunătate pe care să mi-o dăruiesc ca să pot merge mai departe. Asta nu face decât ca durerea să îmi fie şi mai insuportabilă.

Deunăzi mi-am văzut sufletul oglindit în ochii altui om, un om care mi-a simţit suferinţa cum eu uitasem de o vreme că o port cu mine. Şi m-a copleşit. Să mă văd acolo, aşa, goală de tot, tristă şi descurajată, suficient cât să nu ştiu merge mai departe. Deocamdată, sper.

„Pentru toate există o vreme… plânsul își are vremea lui.” (Ecl. 3:1a, 4a)

Poate din cauza asta, până nu ți-ai plâns toate lacrimile, nu poți merge mai departe. Poate căința vine undeva pe drum. Dacă vine vreodată.