prieteni

Imagine similară

sursa foto aici

Cum îți dai seama cine ți-e prieten și cine nu? Cine îți vrea binele și cine, de fapt, în toată mărinimia pe care ți-o arată, își bate joc de tine? Cum te aperi? Sau… trebuie să te aperi?

Cum îți dai seama când cineva profită de bunătatea ta și te consideră „fraier” sau „prost,” doar pentru că niciodată ușa ta nu i-a fost închisă, doar că niciodată nu s-a întâmplat să „nu ai timp” pentru problemele ei/lui, dar imediat după, uitate sunt toate? Cum te porți cu astfel de oameni?

Cum te faci vulnerabil în fața unora care atât așteaptă, să îți cunoască slăbiciunile pentru a le manipula, pentru a le ataca, pentru a te lovi când te aștepți mai puțin, pentru a folosi „asul din mâneca” la nevoie… întotdeauna în defavoarea ta? Care e inteligența aceea care să te facă să „miroși” oamenii și intențiile lor? Scria de curând cineva pe un blog despre tendința omului de a fi rău, de a deveni mai rău prin răutatea care i se arată… mă încăpățânam să cred că nu are dreptate. Că omul bun tot bun rămâne, orice i-ai face.

Dar poate că nu e așa.

Sunt pusă uneori (de pildă, azi) în situația de a cerne oamenii, de a hotărî cum trebuie să mă port cu unul sau cu altul, care ar trebui să fie reacția mea în fața unei replici sau a alteia. Păi nu știu… În final am ales să fiu eu. Să văd, să caut, să sper binele din celălalt, să cred binele… azi e mai ușor ca altădată. Poate așa e să fii în vale, să te vezi drept exact ceea ce ești. Nu te mai vezi deasupra nimănui.

Știu că socoteală dă fiecare după felul în care se poartă.

Și învăț să cred că a te face vulnerabil e un dar și o umblare mai plină de har decât cea „cu mască.”

Și mai știu că de mine depinde doar cuvântul pe care îl scot eu pe gură, atitudinea mea. Restul, nu e al meu. Mă poate răni, mă poate arunca la pământ câteodată, dar nu mă poate răpune. Iar Cel care a trecut deja pe aici, îmi va da și mie puterea de a ierta, de a mă ridica și de a merge mai departe. Pentru că mă iubește. Și crede mereu tot binele despre mine – pentru că mă privește prin Cristos, prin jertfa Lui. Restul, e purtare a crucii, lepădare de mine, dăruire altora – necondiționat.

Dar asupra acestor lucruri, om zăbovi altădată.  🙂

 

Copiii mei nu sunt la fel de extraordinari ca…

Struggling at times myself with that. Being average is not a curse. It is a gift. Being you is the way God made you to be – and that is always good enough. It is us who can, at times, hardly accept it. In us, in our children, or in others.

Be you. Precious you.

original post – here

Your friend rushes to your table and apologizes for being late to your monthly lunch date. “I’m so sorry.” She says. “I just got back from Max’s private cello lesson. He’s headed to Nationals next week.”

Oh, wow. I didn’t even know he played cello.” You reply. “Isn’t soccer more his thing?”

Your friend nods and laughs in response to your question.

Yeah, that’s his thing too. And football. Well, and I guess robotics.” Then she pauses to reflect.

I guess it’s kind of funny to say aloud, but it’s almost like whatever he tries, he excels in. Sort of like, everything is kind of his thing.” Then she goes about ordering her drink.

You slide back in your chair with a smile on your face, but you can’t help but wonder how one kid can be so, so talented. Then…

View original post 993 more words