Oglinda. Sau fărâme de gelozie

via Eine Frage der Perspektive (2) — Vultureşti

După ce am citit ceva savuros de dimineață, și era cât pe-aci să nu mă pot opri din goană, dau peste imaginea aceasta. Altfel de savuros. 🙂

(…căci dacă cineva este un ascultător al Cuvântului, dar nu este şi un împlinitor, atunci el se aseamănă cu)

un om care-şi priveşte propria faţă într-o oglindă,
(iar, după ce s-a privit, el pleacă şi uită imediat cum era. Însă, cel ce se opreşte să privească în Legea desăvârşită – Legea libertăţii – şi perseverează în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor prin fapte, acela va fi fericit în lucrarea lui.)
Uneori nu vezi bine, până nu privești în oglindă. Poate ăsta a fost rostul adevărat al oglinzii, să îți arate cevea ce altfel nu ai vedea, (sau poate nu ai dori să vezi.) Și dacă oglinda nu ți-e la îndemână, ți-o așterne El, în bunătatea și dărnicia Lui, drept în față, la picioare… ca să vezi. Mai bine. Că poate ai uitat de cer undeva, în rătăcirea ta, dar El se încăpățânează să îți ridice bărbia în sus, sau dacă nicicum nu te lași „ridicat”, Se așterne El înainte-ți, că poate așa o să-L vezi. Mai bine.
După ce S-a așternut, cândva, eliberator pentru noi… cu brațele ostenite de drag… cuprinzând într-o îmbrățișare mută sufletul meu, peste veacuri… întinse pe Cruce.
După multă alergătură și osteneală, am ajuns la un punct în viața asta a mea în care înțeleg că în fiecare situație, chiar moment, există un sâmbure de ceva, altfel, o umbră fugară a altei lumi, o șoaptă abia auzită ce îmi aduce mereu aminte Adevărul, pe El… gelosul Iubitor de suflete, cărora le-a dat cu atâta dărnicie ceva, o libertate, care le dădea acestor creaturi ale mâinilor Sale posibilitatea de a-I întoarce spatele, dar, chiar mai prețios (decât iubirea cu sila…), libertatea de a-L alege, dintre atâtea și atâtea alte variante. Total. Cu dragoste.
Dar până atunci… Își răsfiră dragostea înaintea pașilor mei, cu gelozie… arătându-mi, în fel și chip, cât de mult mă iubește. Și cât de nepăsătoare trec, adesea, pe lângă atâtea fărâme tulburătoare de har. Har…
Și o melodie superbă, pentru inima ce tânjește după Har. Și Dragostea Lui.

Nannie’s Roses

Nannie’s Roses

 

I loved helping Nannie

With her roses. One day

She tried telling me something

That went sort of this way:

 

“I like watching things bloom,

Not just flowers, you know.

With the right sort of touch

You make anything grow”.

 

People and roses,

She told me that day,

Both need some training

To grow the right way.

 

“Sometimes they ramble

To grow where they could,

But it’s for me to see

That they grow where they should”.

 

And I knew she meant us

For as everyone knows,

Each one in her family

She considered a rose.

 

She rooted us strongly.

We were tended and groomed.

Then she’d smile as she waited,

She knew we would bloom.

 

She said “Family and roses

Were trained by my hand.

The old ones grew tall

And learned how to stand.

 

My younger ones now

Are not quite so tame.

Their blooms may be different

But I love them the same.

 

And I know with some work

And the help of my hands

They’ll grow as the others

And with them they’ll stand”.

 

“But these older ones now,

Still need help today?”

I asked and she said,

“No I’ve shown them the way.

 

I’ve given them love

And plenty of room.

They’re on their own now

To grow and to bloom.

 

For both family and roses

There does come the time

To depend on their own strength

And let go of mine.”

 

Now we and the roses,

Alone we all stand.

Sadly she’s gone

With her strong guiding hand.

 

Each a rose in her garden,

We were guided with love.

Now she’s watching us bloom

From somewhere above.

 

As we bloomed in her garden,

We’re all sure somehow,

That she’s a rose blooming

In His garden now.

 

Stuart M. Perkins

Cel mai important lucru pe care să îl cauţi într-o biserică

Absolutely brilliant, healthy vulnerability, being at home in community.

Articol original aici.

Cel mai important lucru pe care să îl cauţi într-o biserică

small-church-340x509

Atunci când eu şi Britt ne-am mutat în SUA, a trebuit să ne obișnuim cu o mulțime de lucruri noi. Chiar și Brittany care este americancă, a trebuit să se readapteze, după ce și-a petrecut un sfert din viață trăind într-o țară străină. În multe sensuri, a fost mult mai greu pentru ea.

A trebuit să ne obișnuim cu multe lucruri, inclusiv banii cei ciudați, condusul mașinii în linie dreaptă mile în șir și să nu poți da o fugă pe jos până la supermarket ca să îți cumperi o cutie cu clătite. Fie ieși în oraș cu mașina, fie le pregătești acasă. Și eu care credeam că aceasta este America, țara tuturor posibilităților. Se pare că nu.

Dar în final ne-am acomodat, ne-am obișnuit la frigul imposibil, am reluat legătura cu prieteni vechi, ne bucurăm puțin prea des la Chili’s și am găsit și locuri de muncă pentru a ne simți normali și că suntem la noul nostru acasă. Avem rude și aici, și în fosta noastră țară, care ne-au sprijinit în moduri incredibile, inclusiv financiar și literal, oferindu-ne un acoperiș deasupra capului.

Însă a existat un element din viața noastră de dinainte care nu a mai fost la fel de ușor de reprodus. Și anume biserica.

Proveneam dintr-o biserică mică și tânără (după standardele americane) într-un oraș unde ne întâlneam la fiecare pas și unde te puteai duce pe jos sau cu bicicleta unde doreai. Ne-am mutat în Detroit-ul metropolitan, unde literalmente ai nevoie de o mașină sau stai acasă și te uiți în neștire la reclamele de la televizor, întrerupte ocazional de câte o emisiune TV.

Ne doream exact ce avusesem înainte. Ne-am găsit o cafenea pentru toate zilelle, dar atunci când am intrat în ea, nu ne mai întâlnim cu prietenii noștri la fel de des. Pur și simplu nu mai este același lucru. Nici nu am încercat prea tare să căutăm o biserică.  Încercam câteva luni aici, apoi acolo, chiar mergeam două săptămâni la rând în același loc, dar ceva ne împiedica oarecum să ne oprim. Poate că erau lucruri mărunte, precum faptul că ușierul îmi spunea să zâmbesc când intram în biserică. Mi-a fost greu să nu îi răspund că tocmai îmi murise (cineva drag), chiar ieri.

Eu unul, pur și simplu nu mai eram interesat în a merge la biserică. Mi-era foarte bine fără ea.

Sunt multe motive din care oamenii rămân într-o biserică. Mărimea este unul din ele. Uneori o biserică poate fi atât de mare încât să te pierzi în ea și nimeni să nu te observe. Perfect. Altele, sunt prea mici, și toți știu tot ce se întâmplă în viața ta. Mdaa. Din nou, unele biserici sunt atât de mari încât te poți simți rătăcit și nebăgat în seamă. Singur. Apoi, din nou, pot fi atât de mici încât să știi tot ce se petrece în viețile celor din jur, un fapt care poate crea intimitate și o vulnerabilitate sănătoasă.

Alții rămân din cauza muzicii. Fie nu se cântă suficient Hillsong, fie cântă prea mult Hillsong. Cântă imnuri minunate, care te fac să te înfiori, de Wesley și Newton, sau intonează aceleași plictisitoare și vechi imnuri de Wesley și Newton.

Și apoi, desigur, mai este stilul de predică. Pastorul predică din Biblie. Sau Pastorul predică doar din Biblie. E calvinist, luteran, penticostal, non-denominațional. Noi suntem o biserică biblică. Nu, noi suntem o bisetică biblică.

Sincer, cu toții știm desigur că factorul cu adevărat decisiv în orice biserică ar trebui să fie cafeaua.

Însă pentru mine, nici unul din lucrurile acelea nu este important. Sigur, am un stil muzical care-l prefer, și da, mărimea contează, și desigur, teologia pastorului poate fi crucială, dar toate acestea nu sunt factori hotărâtori. Nu pentru mine, cel puțin. După cum îmi spunea și prietenul meu Dan, de curând, avem acces la atât de multe cărți și predici online, oferite de învățători și predicatori fantastici, dacă chiar ne dorim să fim provocați și să facem niște exerciții intelectuale. De asemenea, muzica s-ar putea să nu îmi placă, dar cui îi pasă, dacă am acces la orice alt gen muzical care simt că îmi vorbește într-un mod real.

Toate lucrurile acestea le putem obține oriunde, oricând.

Toate acestea sunt lucruri despre care constatăm la sfârșitul unei zile că ne bucură și ne împlinesc prin simplul fapt că le consumăm.

Un lucru care este puțin mai delicat este comunitatea.

Pentru că comunitatea nu poate fi consumată. Ea trebuie experimentată.

Poate că uneori nu îmi va plăcea stilul de muzică sau predica, dar dacă nu sunt într-un grup de oameni cu care să pot fi cu totul deschis și onest, nu prea văd rostul bisericii. Nu mă refer la stilul acela fals de deschidere și onestitate pe care îl încurajează majoritatea bisericilor. Mă refer la biserica unde mă pot duce și spune cuiva, „Sunt convins că lui Dumnezeu nu-I pasă deloc,” sau unde să îmi pot demonta credința fără ca cineva să simtă nevoia să sară să mă „salveze.”

Sau comunitatea unde petrecem timp împreună și luăm masa împreună, fără să simțim nevoia de a le face spirituale, cât timp însuși actul de a mânca împreună este un act suficient de spiritual în sine.

Ne-a luat ceva vreme mie și lui Britt până am găsit așa ceva. Am știut în inima mea, dar momentul când am  știut sigur de tot a fost momentul când m-am dus în biserica aceasta singur, într-o duminică de curând, și nu m-am simțit încordat când am intrat. Dacă m-ați cunoaște, ați ști că asta nu e ușor deloc. Am nevoie de prezența protectoare și sigură a cuiva în care să am încredere în majoritatea situațiilor sociale. Faptul că am putut face acest lucru singur, mi-a arătat că oamenii cu care încheiasm prietenii și legături în ultimele luni, nu erau oameni de care să simt că trebuie să mă protejez în vreun fel.

Însuși faptul că nu mi-am dat seama de asta pe moment, ci doar mai târziu, a fost singurul lucru de care aveam de fapt nevoie să știu că eram acasă.

Mă simt ca și când nu sunt silit să mă potrivesc într-o anume nișă teologică. Nu simt că sunt obligat să îmi placă un anumit stil muzical. Nu simt că trebuie să fiu adeptul anumitor branduri. Nu trebuie să mă îmbrac cumva anume.

Această experiență este cu totul nouă pentru mine, și îmi place.

Este speranța mea ca toți să puteți găsi așa ceva. Și desigur, pentru unii, lucrurile care nu mai sunt la fel de importante pentru mine, sunt critice. Înțeleg. Dar asta nu înseamnă că ei greșesc și eu am dreptate..

Însă în final, după cum ne amintește acel minunat cântec al anilor 90, muzica încetează. Predica se încheie, sau se termină cafeaua și gogoșile. Scena este demontată, reflectoarele se sting iar ușile se închid pentru încă o săptămână.

Acele lucruri mărunte ale vieții din cele 6 zile care urmează sunt cele care ne ajută cu adevărat să descoperim unde suntem acasă. Acolo comunitatea este esențială. Sper că veți găsi și voi ce am găsit noi. Dacă doriți să vă alăturați nouă, anunțați-mă. Dacă nu, e ok. Creați-vă propriul vostru acasă. Întrebați pe careva, cum te pot ajuta? Pregătește o masă caldă, ai grijă în vreo după-masă de copiii cuiva (cu permisiunea lor). Pune-ți brațul pe după umerii cuiva care plânge. Nu încerca să îi repari. Nu vorbi. Sau vorbește. Fă lucruri de felul acesta și mai devreme sau mai târziu, îți vei da seama că ai găsit ceva profund.

Erai în biserică în tot acest timp.

În loc de rugăciune…

sursa aici

În loc de rugăciune

În seara asta, Doamne, Te vei culca flamînd,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pîlpîia alt’dată în candela de gînd.

Sînt prea sărac, Stăpîne, nu am ce-Ţi oferi
Să-ţi stîmpăr foamea, furii mi-au tîlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gînd sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi mi-e goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurînd o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş tîrî prea jos.

Zădarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blînd,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămînd.

Sunday quote – vocation

Discovering vocation does not mean scrambling toward some prize just beyond my reach but accepting the treasure of true self I already possess. Vocation does not come from a voice ‘out there’ calling me to be something I am not. It comes from a voice ‘in here’ calling me to be the person I was born to be, to fulfill the original selfhood given me at birth by God.  (Fr. Thomas Merton, O.C.S.O)

Abuz – Abuse

sursa aici.

(English version down the page)

Am o dilemă. Cine sunt eu?

Este posibil să îţi păstrezi verticalitatea în România anului 2017? Să îţi rămâi credincios – fidel credinţelor, principiilor, propriilor convingeri profesionale câştigate greu, prin studiu, analiză minuţioasă a evidenţelor, experienţă clinică…? Chiar şi atunci când eşti prins între ciocanul complexei lumi politice (din care nu fac parte, şi poate de aceea nu reuşesc să îi privesc ca fiind mai aparte, mai… altfel de oameni decât omul de rând, mai cu drepturi de a pretinde tratament preferenţial – şi chiar prin aceasta discriminatori…) şi nicovala ierarhiei profesionale, unde, când ţi-e lumea mai dragă (şi pacientul mai liniştit – pentru că da, despre hăţişurile lumii medicale româneşti vorbim…) te trezeşti cu pacientul smuls din îngrijire şi zvârlit în altă ogradă. Şi după ce îţi faci pe îndelete mea culpa, realizezi că nu eşti decât o biată marionetă, cu principii (inutile si imposibil de naive) şi expertiză (pardon? ce-i aia?). Şi dacă îndrăzneşti să ai nedumeriri, urmează şi sechelele (şicane) care îţi vor îndulci activitatea de aici înainte.

Drepturile pacientului – mai contează? Drepturile medicului… hm. 

Pacientul era bine (asimptomatic, liniştit, fără durere sau vreo altă suferinţă fizică, terminal – în declin, în evoluţie clară spre final…) Nu mai e. Bine. Prognosticul – neschimbat. Pentru că medicina nu poate adăuga zile vieţii ajunse la finalul ei în urma unei boli progresive terminale… dar poate amplifica suferinţa. Prin abuz şi agresiune. (Îmi asum fiecare afirmaţie, ca medic)

Şi dacă vă imaginaţi că protagoniştii actului medical am fost noi doi – eu, ca medic curant, şi pacientul meu, ei bine, nu. Protagoniştii sunt familia pacientului (membrii ai clasei politice) şi executivii mangeriali ai spitalului. Contează dorinţa pacientului? Ia ghiciţi!

Concluzie – rugă: Doamne, nu mă lăsa să ajung mamă de… primar/deputat/senator/etc. Sau mai bine fereşte-mi copiii de infatuare, minciună, depravare morală… să aibă decenţa de a-mi respecta ultime dorinţe. Şi să-mi poată onora deciziile şi demnitatea. Chiar şi atunci când n-or fi întru totul de acord cu mine.

English version:

I have a dilemma. Who am I?

Is there any possibility to preserve your integrity in Romania now, in 2017? To stay faithful to your beliefs, principles, your own convictions gained through hard work, through study, careful analysis of evidence, through clinical practice…? Even then when you’re caught between the devil of the complex political world (which I am no part of, and maybe that’s why I don’t really succeed in seeing them as being something special, or… different from common people, or having the right to claim special treatment – and exactly by doing that, being discriminatory…) and the deep sea of professional hierarchy, where, the very moment you dare to feel at ease (and your patient at peace – because this is the topic we’re dealing with, the wildwood of Romanian medicine…) you find out your patient has been taken out of your care and brutally put in another facility or department. And after a serious self examination and a careful mea culpa, I finally get it – I’m no more but a poor marionette, with useless and impossible naive principles and expertise (pardon me? what?). And if you dare to have any wonderings, you’ll get as a bonus the sequels (sneers) that will sweeten your practice from now on.

The patient’s rights – who cares? The doctor’s rights… yeah, sure.

The patient was fine (symptom-free, peaceful, no pain or other physical suffering, dying – declining, clear descent towards the end of life…) He’s not anymore. His prognosis – unchanged. Because medicine itself cannot add any days to a life that reached its end, the end of a progresive, uncurable disease… but it can unfortunately amplify the suffering. Through abuse and aggression. (I am responsible for each statement, as a doctor)

And if you imagine yourself that the protagonists of this medical act were the two of us – me, as the treating doctor, and my patient, well, no. The main characters were the patient’s family (members of the political class) and the hospital’s executive management. Does the patient’s wish matter? You may guess!

In conlusion – my prayer: Oh, Lord, don’t let me ever be a mother of a…  mayor/deputy/senator/etc. Or even better, please keep my children far from infatuation, lies, moral corruption… help them to have the decency to respect the last of my wishes. To be able to honor my decisions and my dignity. Even then when they won’t totally concur with me.

Everything has its price… Totul are un preț

via Bună-vă dimineața-vă! — Vultureşti

Tja. Alles hat sein Preis, anscheinend.

Totul are un preț. Mai ales atunci când îți iei zborul spre cerul albastru, spre pasărea ce gonea, fără griji, da… doar că este o vreme pentru zburat. Și este o vreme pentru cumpănit. Și mai este o vreme când zborul va fi și ultimul lucru pe care îl mai faci. Cel puțin în anotimpul ăsta. În loc să sfârșești pătură caldă, pentru sămânță dornică să zămislească, tu… rămâi așa, a nimănui, aninat în gard. Și te mai și ia lumea de nebun.

Mi s-a întâmplat. Și nu o dată – de două ori! Să iau omul de nebun când el vorbea adevăr – adevăr-adevărat, realitate reală, nu unaa… închipuită de el. Și am reușit să îl aduc cu picioarele cu pământ, și să îi schimb viziunea lui „anormală” cu una pe care o doream eu. Vaii… câte și mai câte probleme s-au născut de aici. Câte și mai câte povești, de stăm și ne crucim, deși nu suntem noi dintr-aceia, bisericoși crucificatori… dar mai simți nevoia să faci ceva cu mâinile, când le simți anapoda, când te simți în plus… când iei bâiguielile unuia care numai cu greu se poate face înțeles drept „delir,”… și la urmă, când toate s-au terminat cu bine, tot el îți sărută mâinile… cum te simți? Îți vine să te bagi în pământ. Sigur, nu te-ai fi cunoscut atât de bine dacă n-ar fi fost acel Intermezzo… nu s-ar fi cunoscut nici el atât de bine… „externați-mă, vă rog, că m-aș întoarce și eu acasă” (care acasă era totuși în Marseille, France… ce căuta în România? păi venise să rezolve cu niște documente, și l-a bătut soarta să ajungă în spital de stat… mda.)

Poate n-ați înțeles voi mare lucru, dar promit că pentru mine a fost traumatic. Să demonstrez că pacientul meu nu e în toate mințile, când era. Sau să demonstrez că realitatea mea e mai demnă de a fi numită așa decât realitatea lui. Nu s-a întâmplat nimic, doar că în moment cheie aș fi pus toți banii pe cuvântul meu, și aș fi pierdut. Nu era viața lui în joc, dar putea fi. Sau aproape a fost.

Uneori, te apuci să îți iei zborul, și contează cum te văd oamenii. Că te pot lua drept nebun, când nu ești. Sau mai rău, te poți crede tu însuți că ești, plecat de acasă cu sorcova, când ești mai normal decât majoritatea celor din jurul tău. Pentru că apuci să crezi, trecător, că normalul lor e mai demn de crezare decât viziunea ta.

Numai Cristos nu S-a lăsat niciodată abătut de la calea Lui, niciodată amăgit cu privire la realitate și adevăr. Pentru că îl cunoștea. Și era tot ce conta. Chiar dacă l-a necăjit la un moment dat pe Petru cu vorbe grele… Piei Satano… Când noi am fi încercat să netezim, tolerant, cutele șifonate ale relației… și am fi pierdut. Direcția. Și rostul.

Din povestea mea mareseilleză am învățat că ochiul meu nu vede întotdeauna drept. Și că din când în când trebuie să îmi acord mie prezumția de vinovăție, pentru că nu sunt Isus în persoană. Uneori o relație trebuie sacrificată de dragul Adevărului, dar întotdeauna cu blândețe. Și prețuire. Și că durerile pe care ni le producem reciproc sunt tolerabile, dacă am apucat să zburăm un pic. Măcar un pic. Și dacă am aterizat, în neșansa mea, pe un gard, nu e chiar totul pierdut. La un moment dat cineva o să vadă. O să mă vadă. De cele mai multe ori, cineva la care mă aștept mai puțin. Dar lui/ei i-i dat să vadă. Și o să alegem împreună care e realitatea care e, în momentul acela, mai ușor de purtat. De unul singur, sau în doi. Acum.

Opioidele. Unora – isterie, altora – lipsă

Cât de ciudată poate fi lumea asta în care trăim.

Imagini pentru opioids

sursa America’s opioid epidemics is worsening (The Economist)

Unii… suspină în durere. Alții… au gustat cum e fără durere. Și au alunecat dincolo de pragul controlului… și le dau medicilor și farmaciștilor lor mari dureri de cap. E greu să discerni, ca medic, cine are durere, și cine așteaptă cu o rangă în sacoșă să te convingă că îl doare.

Am tratat dureri răvășitoare. Dureri care au fost spulberate de morfină. Am tratat dureri sfâșietoare, pe care nu le încăpea scala analog vizuală (pe care se presupune că un pacient ar trebui să își evalueze intensitatea durerii, pentru a o transpune într-un limbaj tehnic, aproape matematic, ca să înțelegem și noi, ăștia ne-subiectivii, oamenii obiectivi, care avem armele de înfrângere a suferinței lui în mâinile noastre…). Dar am consiliat și colegă care cu mare ingeniozitate a reușit să scape dintr-un cabinet în care un pacient care locuia prin subteranele orașului, fără familie sau oameni care să îl îndrăgească prea mult, o înghesuise într-un colț, amenințând-o cu o rangă ce se ițea din sacoșa lui cea de toate zilele… că dacă nu îi dă rețeta, îi arată el cum se face medicină. Mda, România. Jandarmii… sunt undeva, în spațiul mioritic, ușor de identificat dar mai greu de găsit când ai mai mare nevoie de ei. Sau să spun despre noaptea în care un aparținător furios că tatăl său, terminal, nu este tratat cum se cuvine și nu se face tot ce se poate – un om care nu accepta că tatăl său, suferind de o boală incurabilă, ajuns la finalul vieții, refuzase luni la rând intervențiile care îi fuseseră oferite, recomandate… amenința agresiv asistenta aflată singură la acel moment în secția noastră… iar la amenințarea ei că va chema jandarmii, să rămână stupefiată la replica acestuia, „Cheamă-i. Cine crezi că vine? Eu sunt jandarmul pe care vrei tu să-l chemi!!” Mda. De plâns. Pentru unii, de râs. Numai să nu fii în pielea asistentei lăsate la cheremul unuia gata să o snopească… sau a medicului care în mulții ani în care s-a zbătut să se formeze, numai cursuri de auto-apărare nu a făcut… karate, ceva. Mda. Poate că e nevoie de puțină consiliere după ce termini facultatea și îți alegi specialitatea, sau înainte de facultate? Nu știu. Știu doar atât, că trăiesc într-o lume pe care în câte un moment – ca acesta – o înțeleg tot mai puțin. Și după ce mă consum serios să conving oameni-medici că au voie, că au dreptul (în țara asta minunată) – să prescrie morfină, dau peste articole cutremurătoare, despre pacienți cărora li se refuză onorarea unei rețete care li se cuvine, (și numai cine nu a avut o durere cronică severă poate să nu înțeleagă despre ce vorbesc…) o lume în care unii cerșesc dreptul de a avea disponibilă și accesibilă morfina (cam 75% din tot globul…) iar alții, au alte probleme, mai rafinate, riscul de addicție la consumatorii cronici de morfină sau produse similare… știm și noi despre ce vorbesc ei, dar parcă e halucinant să limitezi dreptul pacientului la tratament, mai ales când se știe că principalul pericol pentru durerea cronică netratată este atrofia cerebrală și implicit riscul de demență… și nu sunt povești. Despre asta, cândva, altă dată.

 

Articolele despre care vorbeam: (urmează traducerea lor pe blogul frate Paliația pentru toți)

https://www.chronicmom.com/2017/10/people-with-chronic-pain-did-not-cause-the-opioid-epidemic.html/

https://www.chronicmom.com/2017/08/taking-opioids-for-chronic-pain-isnt-addiction.html/

https://www.chronicmom.com/2016/11/a-day-in-the-life-of-an-opioid-addict.html/

O ușă. Vremuri…

sursa aici

despre timp și vremuri, nu pot spune destule. întotdeauna mai rămâne un pic de loc de… încă puțin. dacă e să privesc viața mea, care poate o apuca niște zeci de ani, pare o nimica toată pe lângă imensitatea unei veșnicii căreia nu îi simt și nu îi înțeleg marginile. pentru că cel mai probabil nu le are. dacă e să privesc la clipa de față, și să mă gândesc că mai bine de un miliard (!) s-au și scurs deja… și poate or mai urma încă câteva sute de milioane, sau doar câteva sute… ce contează una în plus sau în minus? probabil nu mult, decât dacă e să contempli la forța pe care o poate avea o singură clipă de a schimba – de a întoarce cu totul direcția în care tocmai mă îndrept. o clipă poate schimba mersul vieții mele, îl poate curma – de i se cere asta de Sus. de către El. pentru că am învățat că clipele sunt cuminți și se supun. cu oamenii e mai greu. am învățat că inima mea e cuminte și se supune și ea. bate iar și iar, zi de zi de la capăt parcă, nesăturându-se să tot numere bătăi, să tot măsoare minutele cu bătăile ei, un timp ce se apropie de sfârșit, și mie, și lumii, spre eternitate, locul acela unde razele soarelui nu mai alunecă distanțe de necuprins pentru minte pentru a mângâia suprafață netezită de mâini bătătorite. când frumusețea nu mai e pieritoare. și lacrima nu se mai rostogolește – pentru că nu mai există timp ca ea să se nască. și nici timp să se prelingă pe obraz trist. mângâierea soarelui pe ușă frumoasă mă cheamă să alin durere acum. să întind mâna spre Bunătatea ce îmi răscoleşte căinţă în suflet. până încă se mai poate zice astăzi. până încă mai pot privi în urmă la un ieri, și mâine încă are sens încolțit în mintea mea. în așteptare.

mulțumesc frumos, Doru! schon wieder! can’t help myself.

Dumnezeu îți dă să duci mai mult decât poți…

Imagine similară
Articolul original aici. Traducerea – în continuare. 🙂

Da, Dumnezeu îți va da să duci mai mult decât poți

Viața ne va da prea mult, iar promisiunea este pentru atunci când te afli în mijlocul încercării.

de MICHAEL HIDALGO GOD 10 septembrie 2013

Recent, reciteam jurnalele mele și am dat peste câteva cuvinte pe care le scrisesem acum câțiva ani: „Doamne, pur și simplu nu mai pot. Nu știu ce să fac, dar nu mai pot.”

Circumstanțele din viața mea deveniseră copleșitoare, totul se năruia în jurul meu, toată lumea mea se prăbușea.

Sincer să fiu, să fi venit cineva lângă mine atunci și să fi încercat să mă încurajeze spunându-mi „Dumnezeu nu îți va da mai mult decât poți duce,” cred că l-aș fi pocnit drept în față.

Cuvintele astea răsuflate îmi par mai degrabă tortură decât consolare. Atunci când sunt căzut-lat și mă simt descurajat, auzul acelor cuvinte mă poate face să mă simt că nu mă ridic la înălțimea așteptărilor. Și mă face să mă întreb, „Dacă ar trebui să pot duce toate lucrurile astea, atunci cum de nu reușesc să o fac?”
Adevărul este că Dumnezeu nu a spus niciodată că nu ne va da să ducem mai mult decât putem duce. Vor fi momente în viață când vei avea senzația că te sufoci și nu îţi este nimeni aproape să te ajute.

Cuvinte care ar trebui să fie încurajare nu fac altceva decât să descurajeze și mai mult. Mai rău, cuvinte de felul acesta ne pot face să ne ignorăm suferința și să ne prefacem că nu există. Ne poate face să credem minciuna că ne putem descurca de unii singuri; că putem duce. Ceea ce ridică o întrebare, „Dacă pot duce orice îmi apare în cale, ce nevoie aș mai avea de Dumnezeu?”

Trebuie să realizăm că uneori pur și simplu nu ne descurcăm singuri.

Și atunci, de unde vine afirmația că Dumnezeu nu ne dă să ducem mai mult decât putem? Pentru a răspunde acestei întrebări, trebuie să ne întoarcem în urmă cu 2000 de ani, într-o bisericuță din orașul Corint. Apostolul Pavel le-a scris câteva scrisori, iar în prima le reamintește că toți oamenii sunt ispitiți și adesea aleg să facă răul. Avertismentul lui Pavel este legat de realitate ispitei și a păcatului cu care ne confruntăm zi de zi..

Odată cu acest avertisment, el a făcut și o promisiune. A scris astfel: „Nu v-a cuprins nici o ispită care să nu fie potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, Care este credincios, nu va permite să fiţi ispitiţi peste puterea voastră, ci odată cu ispita a pregătit şi mijlocul de a o putea răbda.” (1 Corinteni 10:13). Acesta este versetul pe care-l cităm eronat atât de frecvent.

Referindu-se la ispitire şi păcat, Pavel subliniază că avem întotdeauna de ales: să alegem păcatul, sau să fugim de el. Promisiunea este că Dumnezeu va pregăti întotdeauna o cale pentru noi ca să putem fugi de păcat.

Să fim înţeleşi: Pavel se referea la ispită, nu la suferinţă.

În ce priveşte ispitirea, avem de ales, dar în privinţa suferinţei, adesea nu avem nimic de ales.

Acum câteva luni, eram împreună cu un prieten care tocmai aflase de diagnosticul de boală terminală a fiului său. Plângea şi mi-a spus: „Aş face orice, mi-aș da viața pentru el, dacă aș putea.” A fost una din cele mai încărcate de neputință momente din viața mea. Tot ce am putut face a fost să stau lângă el și să plâng împreună cu el.

El nu a ales această situație.

În astfel de clipe, ne simțim făcuți praf și pulbere. În loc să stăm și să trâmbițăm că ne descurcăm, că facem față, ar trebui să îl imităm pe Isus.

În noaptea dinaintea execuției sale, Isus S-a rugat sfâșietor în Grădina (Ghetsimani), „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte.” (Matei 26:38). Isus I-a spus Tatălui Său, „Asta e prea mult pentru mine!”
Vedem astfel de situații și în cartea Psalmilor. Psalmistul își strânge pumnii de furie, și strigă la Dumnezeu, „De ce m-ai părăsit?” (Psalmul 22) În amărăciunea lui, autorul suspină la un moment dat „mă aflu în întuneric” (Psalmul 88).

Ceea ce ne învață versetele acestea este că e în regulă să ne simțim că nu facem față, că suntem pe punctul de a ne da bătuți. Putem striga, „Sufletul mi-e cuprins de o întristare de moarte.” Iar atunci când vom face astfel, Îl vom descoperi pe Dumnezeu – Cel care, în persoana lui Isus, suferă alături de noi.
Atunci când suntem conștienți că viața ne va da mai mult decât putem duce, și ne împăcăm cu acest gând, descoperim o făgăduință: Dumnezeu este credincios și ne iasă în întâmpinare în mijlocul haosului și al durerii.

Iar atunci când o face, învățăm să recunoaștem nevoia noastră constantă de a depinde de El. Acesta este motivul din care Petru învăța credincioșii (Biserica) să ne aruncăm toate îngrijorările, temerile, suferințele și durerile asupra lui Dumnezeu. El argumentează că putem face aceasta pentru că Lui Îi pasă de noi. Atunci când viața ne oferă mai multe decât putem duce, ne putem odihni în realitatea că Dumnezeu poate duce totul.

Dar, dacă suntem sinceri, chiar și această afirmație poate suna oarecum răsuflat. Pentru că atunci când doare cu adevărat, Dumnezeu poate părea foarte departe. Aici intervenim eu și cu tine. Avem nevoie unul de celălalt pentru a merge înainte, și avem nevoie de mult mai mult decât niște cuvinte fără noimă.

În clipe când viața devine insuportabilă, avem nevoie să fim dispuși să pășim unii alături de ceilalți. Atunci când o facem, îl întrupăm din nou pe Isus. Putem fi unul pentru celălalt, în mijlocul suferinței, ne putem ajuta reciproc să purtăm poveri. asta înseamnă că noi, ca și Trup al lui Cristos, avem o oportunitate.

Atunci când suntem dispuși să ședem în mijlocul durerii, să umblăm unii cu alții atunci când e greu în viață, și să ne împovărăm unii cu poverile altora când ele devin prea grele, devenim o făgăduință ce a prins trup. Devenim o mărturie vie că chiar dacă viața poate fi prea grea, prea dificilă, prea greu de suferit, prin bunătatea lui Dumnezeu manifestată în noi, putem merge mai departe împreună.

MICHAEL HIDALGO