Recent, reciteam jurnalele mele și am dat peste câteva cuvinte pe care le scrisesem acum câțiva ani: „Doamne, pur și simplu nu mai pot. Nu știu ce să fac, dar nu mai pot.”
Circumstanțele din viața mea deveniseră copleșitoare, totul se năruia în jurul meu, toată lumea mea se prăbușea.
Sincer să fiu, să fi venit cineva lângă mine atunci și să fi încercat să mă încurajeze spunându-mi „Dumnezeu nu îți va da mai mult decât poți duce,” cred că l-aș fi pocnit drept în față.
Cuvintele astea răsuflate îmi par mai degrabă tortură decât consolare. Atunci când sunt căzut-lat și mă simt descurajat, auzul acelor cuvinte mă poate face să mă simt că nu mă ridic la înălțimea așteptărilor. Și mă face să mă întreb, „Dacă ar trebui să pot duce toate lucrurile astea, atunci cum de nu reușesc să o fac?”
Adevărul este că Dumnezeu nu a spus niciodată că nu ne va da să ducem mai mult decât putem duce. Vor fi momente în viață când vei avea senzația că te sufoci și nu îţi este nimeni aproape să te ajute.
Cuvinte care ar trebui să fie încurajare nu fac altceva decât să descurajeze și mai mult. Mai rău, cuvinte de felul acesta ne pot face să ne ignorăm suferința și să ne prefacem că nu există. Ne poate face să credem minciuna că ne putem descurca de unii singuri; că putem duce. Ceea ce ridică o întrebare, „Dacă pot duce orice îmi apare în cale, ce nevoie aș mai avea de Dumnezeu?”
Trebuie să realizăm că uneori pur și simplu nu ne descurcăm singuri.
Și atunci, de unde vine afirmația că Dumnezeu nu ne dă să ducem mai mult decât putem? Pentru a răspunde acestei întrebări, trebuie să ne întoarcem în urmă cu 2000 de ani, într-o bisericuță din orașul Corint. Apostolul Pavel le-a scris câteva scrisori, iar în prima le reamintește că toți oamenii sunt ispitiți și adesea aleg să facă răul. Avertismentul lui Pavel este legat de realitate ispitei și a păcatului cu care ne confruntăm zi de zi..
Odată cu acest avertisment, el a făcut și o promisiune. A scris astfel: „Nu v-a cuprins nici o ispită care să nu fie potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, Care este credincios, nu va permite să fiţi ispitiţi peste puterea voastră, ci odată cu ispita a pregătit şi mijlocul de a o putea răbda.” (1 Corinteni 10:13). Acesta este versetul pe care-l cităm eronat atât de frecvent.
Referindu-se la ispitire şi păcat, Pavel subliniază că avem întotdeauna de ales: să alegem păcatul, sau să fugim de el. Promisiunea este că Dumnezeu va pregăti întotdeauna o cale pentru noi ca să putem fugi de păcat.
Să fim înţeleşi: Pavel se referea la ispită, nu la suferinţă.
În ce priveşte ispitirea, avem de ales, dar în privinţa suferinţei, adesea nu avem nimic de ales.
Acum câteva luni, eram împreună cu un prieten care tocmai aflase de diagnosticul de boală terminală a fiului său. Plângea şi mi-a spus: „Aş face orice, mi-aș da viața pentru el, dacă aș putea.” A fost una din cele mai încărcate de neputință momente din viața mea. Tot ce am putut face a fost să stau lângă el și să plâng împreună cu el.
El nu a ales această situație.
În astfel de clipe, ne simțim făcuți praf și pulbere. În loc să stăm și să trâmbițăm că ne descurcăm, că facem față, ar trebui să îl imităm pe Isus.
În noaptea dinaintea execuției sale, Isus S-a rugat sfâșietor în Grădina (Ghetsimani), „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte.” (Matei 26:38). Isus I-a spus Tatălui Său, „Asta e prea mult pentru mine!”
Vedem astfel de situații și în cartea Psalmilor. Psalmistul își strânge pumnii de furie, și strigă la Dumnezeu, „De ce m-ai părăsit?” (Psalmul 22) În amărăciunea lui, autorul suspină la un moment dat „mă aflu în întuneric” (Psalmul 88).
Ceea ce ne învață versetele acestea este că e în regulă să ne simțim că nu facem față, că suntem pe punctul de a ne da bătuți. Putem striga, „Sufletul mi-e cuprins de o întristare de moarte.” Iar atunci când vom face astfel, Îl vom descoperi pe Dumnezeu – Cel care, în persoana lui Isus, suferă alături de noi.
Atunci când suntem conștienți că viața ne va da mai mult decât putem duce, și ne împăcăm cu acest gând, descoperim o făgăduință: Dumnezeu este credincios și ne iasă în întâmpinare în mijlocul haosului și al durerii.
Iar atunci când o face, învățăm să recunoaștem nevoia noastră constantă de a depinde de El. Acesta este motivul din care Petru învăța credincioșii (Biserica) să ne aruncăm toate îngrijorările, temerile, suferințele și durerile asupra lui Dumnezeu. El argumentează că putem face aceasta pentru că Lui Îi pasă de noi. Atunci când viața ne oferă mai multe decât putem duce, ne putem odihni în realitatea că Dumnezeu poate duce totul.
Dar, dacă suntem sinceri, chiar și această afirmație poate suna oarecum răsuflat. Pentru că atunci când doare cu adevărat, Dumnezeu poate părea foarte departe. Aici intervenim eu și cu tine. Avem nevoie unul de celălalt pentru a merge înainte, și avem nevoie de mult mai mult decât niște cuvinte fără noimă.
În clipe când viața devine insuportabilă, avem nevoie să fim dispuși să pășim unii alături de ceilalți. Atunci când o facem, îl întrupăm din nou pe Isus. Putem fi unul pentru celălalt, în mijlocul suferinței, ne putem ajuta reciproc să purtăm poveri. asta înseamnă că noi, ca și Trup al lui Cristos, avem o oportunitate.
Atunci când suntem dispuși să ședem în mijlocul durerii, să umblăm unii cu alții atunci când e greu în viață, și să ne împovărăm unii cu poverile altora când ele devin prea grele, devenim o făgăduință ce a prins trup. Devenim o mărturie vie că chiar dacă viața poate fi prea grea, prea dificilă, prea greu de suferit, prin bunătatea lui Dumnezeu manifestată în noi, putem merge mai departe împreună.
MICHAEL HIDALGO
Arinuck ptl 