via Bună-vă dimineața-vă! — Vultureşti
Tja. Alles hat sein Preis, anscheinend.
Totul are un preț. Mai ales atunci când îți iei zborul spre cerul albastru, spre pasărea ce gonea, fără griji, da… doar că este o vreme pentru zburat. Și este o vreme pentru cumpănit. Și mai este o vreme când zborul va fi și ultimul lucru pe care îl mai faci. Cel puțin în anotimpul ăsta. În loc să sfârșești pătură caldă, pentru sămânță dornică să zămislească, tu… rămâi așa, a nimănui, aninat în gard. Și te mai și ia lumea de nebun.
Mi s-a întâmplat. Și nu o dată – de două ori! Să iau omul de nebun când el vorbea adevăr – adevăr-adevărat, realitate reală, nu unaa… închipuită de el. Și am reușit să îl aduc cu picioarele cu pământ, și să îi schimb viziunea lui „anormală” cu una pe care o doream eu. Vaii… câte și mai câte probleme s-au născut de aici. Câte și mai câte povești, de stăm și ne crucim, deși nu suntem noi dintr-aceia, bisericoși crucificatori… dar mai simți nevoia să faci ceva cu mâinile, când le simți anapoda, când te simți în plus… când iei bâiguielile unuia care numai cu greu se poate face înțeles drept „delir,”… și la urmă, când toate s-au terminat cu bine, tot el îți sărută mâinile… cum te simți? Îți vine să te bagi în pământ. Sigur, nu te-ai fi cunoscut atât de bine dacă n-ar fi fost acel Intermezzo… nu s-ar fi cunoscut nici el atât de bine… „externați-mă, vă rog, că m-aș întoarce și eu acasă” (care acasă era totuși în Marseille, France… ce căuta în România? păi venise să rezolve cu niște documente, și l-a bătut soarta să ajungă în spital de stat… mda.)
Poate n-ați înțeles voi mare lucru, dar promit că pentru mine a fost traumatic. Să demonstrez că pacientul meu nu e în toate mințile, când era. Sau să demonstrez că realitatea mea e mai demnă de a fi numită așa decât realitatea lui. Nu s-a întâmplat nimic, doar că în moment cheie aș fi pus toți banii pe cuvântul meu, și aș fi pierdut. Nu era viața lui în joc, dar putea fi. Sau aproape a fost.
Uneori, te apuci să îți iei zborul, și contează cum te văd oamenii. Că te pot lua drept nebun, când nu ești. Sau mai rău, te poți crede tu însuți că ești, plecat de acasă cu sorcova, când ești mai normal decât majoritatea celor din jurul tău. Pentru că apuci să crezi, trecător, că normalul lor e mai demn de crezare decât viziunea ta.
Numai Cristos nu S-a lăsat niciodată abătut de la calea Lui, niciodată amăgit cu privire la realitate și adevăr. Pentru că îl cunoștea. Și era tot ce conta. Chiar dacă l-a necăjit la un moment dat pe Petru cu vorbe grele… Piei Satano… Când noi am fi încercat să netezim, tolerant, cutele șifonate ale relației… și am fi pierdut. Direcția. Și rostul.
Din povestea mea mareseilleză am învățat că ochiul meu nu vede întotdeauna drept. Și că din când în când trebuie să îmi acord mie prezumția de vinovăție, pentru că nu sunt Isus în persoană. Uneori o relație trebuie sacrificată de dragul Adevărului, dar întotdeauna cu blândețe. Și prețuire. Și că durerile pe care ni le producem reciproc sunt tolerabile, dacă am apucat să zburăm un pic. Măcar un pic. Și dacă am aterizat, în neșansa mea, pe un gard, nu e chiar totul pierdut. La un moment dat cineva o să vadă. O să mă vadă. De cele mai multe ori, cineva la care mă aștept mai puțin. Dar lui/ei i-i dat să vadă. Și o să alegem împreună care e realitatea care e, în momentul acela, mai ușor de purtat. De unul singur, sau în doi. Acum.
Arinuck ptl 