Abuz – Abuse

sursa aici.

(English version down the page)

Am o dilemă. Cine sunt eu?

Este posibil să îţi păstrezi verticalitatea în România anului 2017? Să îţi rămâi credincios – fidel credinţelor, principiilor, propriilor convingeri profesionale câştigate greu, prin studiu, analiză minuţioasă a evidenţelor, experienţă clinică…? Chiar şi atunci când eşti prins între ciocanul complexei lumi politice (din care nu fac parte, şi poate de aceea nu reuşesc să îi privesc ca fiind mai aparte, mai… altfel de oameni decât omul de rând, mai cu drepturi de a pretinde tratament preferenţial – şi chiar prin aceasta discriminatori…) şi nicovala ierarhiei profesionale, unde, când ţi-e lumea mai dragă (şi pacientul mai liniştit – pentru că da, despre hăţişurile lumii medicale româneşti vorbim…) te trezeşti cu pacientul smuls din îngrijire şi zvârlit în altă ogradă. Şi după ce îţi faci pe îndelete mea culpa, realizezi că nu eşti decât o biată marionetă, cu principii (inutile si imposibil de naive) şi expertiză (pardon? ce-i aia?). Şi dacă îndrăzneşti să ai nedumeriri, urmează şi sechelele (şicane) care îţi vor îndulci activitatea de aici înainte.

Drepturile pacientului – mai contează? Drepturile medicului… hm. 

Pacientul era bine (asimptomatic, liniştit, fără durere sau vreo altă suferinţă fizică, terminal – în declin, în evoluţie clară spre final…) Nu mai e. Bine. Prognosticul – neschimbat. Pentru că medicina nu poate adăuga zile vieţii ajunse la finalul ei în urma unei boli progresive terminale… dar poate amplifica suferinţa. Prin abuz şi agresiune. (Îmi asum fiecare afirmaţie, ca medic)

Şi dacă vă imaginaţi că protagoniştii actului medical am fost noi doi – eu, ca medic curant, şi pacientul meu, ei bine, nu. Protagoniştii sunt familia pacientului (membrii ai clasei politice) şi executivii mangeriali ai spitalului. Contează dorinţa pacientului? Ia ghiciţi!

Concluzie – rugă: Doamne, nu mă lăsa să ajung mamă de… primar/deputat/senator/etc. Sau mai bine fereşte-mi copiii de infatuare, minciună, depravare morală… să aibă decenţa de a-mi respecta ultime dorinţe. Şi să-mi poată onora deciziile şi demnitatea. Chiar şi atunci când n-or fi întru totul de acord cu mine.

English version:

I have a dilemma. Who am I?

Is there any possibility to preserve your integrity in Romania now, in 2017? To stay faithful to your beliefs, principles, your own convictions gained through hard work, through study, careful analysis of evidence, through clinical practice…? Even then when you’re caught between the devil of the complex political world (which I am no part of, and maybe that’s why I don’t really succeed in seeing them as being something special, or… different from common people, or having the right to claim special treatment – and exactly by doing that, being discriminatory…) and the deep sea of professional hierarchy, where, the very moment you dare to feel at ease (and your patient at peace – because this is the topic we’re dealing with, the wildwood of Romanian medicine…) you find out your patient has been taken out of your care and brutally put in another facility or department. And after a serious self examination and a careful mea culpa, I finally get it – I’m no more but a poor marionette, with useless and impossible naive principles and expertise (pardon me? what?). And if you dare to have any wonderings, you’ll get as a bonus the sequels (sneers) that will sweeten your practice from now on.

The patient’s rights – who cares? The doctor’s rights… yeah, sure.

The patient was fine (symptom-free, peaceful, no pain or other physical suffering, dying – declining, clear descent towards the end of life…) He’s not anymore. His prognosis – unchanged. Because medicine itself cannot add any days to a life that reached its end, the end of a progresive, uncurable disease… but it can unfortunately amplify the suffering. Through abuse and aggression. (I am responsible for each statement, as a doctor)

And if you imagine yourself that the protagonists of this medical act were the two of us – me, as the treating doctor, and my patient, well, no. The main characters were the patient’s family (members of the political class) and the hospital’s executive management. Does the patient’s wish matter? You may guess!

In conlusion – my prayer: Oh, Lord, don’t let me ever be a mother of a…  mayor/deputy/senator/etc. Or even better, please keep my children far from infatuation, lies, moral corruption… help them to have the decency to respect the last of my wishes. To be able to honor my decisions and my dignity. Even then when they won’t totally concur with me.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s