Oglinda. Sau fărâme de gelozie

via Eine Frage der Perspektive (2) — Vultureşti

După ce am citit ceva savuros de dimineață, și era cât pe-aci să nu mă pot opri din goană, dau peste imaginea aceasta. Altfel de savuros. 🙂

(…căci dacă cineva este un ascultător al Cuvântului, dar nu este şi un împlinitor, atunci el se aseamănă cu)

un om care-şi priveşte propria faţă într-o oglindă,

(iar, după ce s-a privit, el pleacă şi uită imediat cum era. Însă, cel ce se opreşte să privească în Legea desăvârşită – Legea libertăţii – şi perseverează în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor prin fapte, acela va fi fericit în lucrarea lui.)

Uneori nu vezi bine, până nu privești în oglindă. Poate ăsta a fost rostul adevărat al oglinzii, să îți arate cevea ce altfel nu ai vedea, (sau poate nu ai dori să vezi.) Și dacă oglinda nu ți-e la îndemână, ți-o așterne El, în bunătatea și dărnicia Lui, drept în față, la picioare… ca să vezi. Mai bine. Că poate ai uitat de cer undeva, în rătăcirea ta, dar El se încăpățânează să îți ridice bărbia în sus, sau dacă nicicum nu te lași „ridicat”, Se așterne El înainte-ți, că poate așa o să-L vezi. Mai bine.

După ce S-a așternut, cândva, eliberator pentru noi… cu brațele ostenite de drag… cuprinzând într-o îmbrățișare mută sufletul meu, peste veacuri… întinse pe Cruce.

După multă alergătură și osteneală, am ajuns la un punct în viața asta a mea în care înțeleg că în fiecare situație, chiar moment, există un sâmbure de ceva, altfel, o umbră fugară a altei lumi, o șoaptă abia auzită ce îmi aduce mereu aminte Adevărul, pe El… gelosul Iubitor de suflete, cărora le-a dat cu atâta dărnicie ceva, o libertate, care le dădea acestor creaturi ale mâinilor Sale posibilitatea de a-I întoarce spatele, dar, chiar mai prețios (decât iubirea cu sila…), libertatea de a-L alege, dintre atâtea și atâtea alte variante. Total. Cu dragoste.

Dar până atunci… Își răsfiră dragostea înaintea pașilor mei, cu gelozie… arătându-mi, în fel și chip, cât de mult mă iubește. Și cât de nepăsătoare trec, adesea, pe lângă atâtea fărâme tulburătoare de har. Har…

Și o melodie superbă, pentru inima ce tânjește după Har. Și Dragostea Lui.

Nannie’s Roses

Nannie’s Roses

 

I loved helping Nannie

With her roses. One day

She tried telling me something

That went sort of this way:

 

“I like watching things bloom,

Not just flowers, you know.

With the right sort of touch

You make anything grow”.

 

People and roses,

She told me that day,

Both need some training

To grow the right way.

 

“Sometimes they ramble

To grow where they could,

But it’s for me to see

That they grow where they should”.

 

And I knew she meant us

For as everyone knows,

Each one in her family

She considered a rose.

 

She rooted us strongly.

We were tended and groomed.

Then she’d smile as she waited,

She knew we would bloom.

 

She said “Family and roses

Were trained by my hand.

The old ones grew tall

And learned how to stand.

 

My younger ones now

Are not quite so tame.

Their blooms may be different

But I love them the same.

 

And I know with some work

And the help of my hands

They’ll grow as the others

And with them they’ll stand”.

 

“But these older ones now,

Still need help today?”

I asked and she said,

“No I’ve shown them the way.

 

I’ve given them love

And plenty of room.

They’re on their own now

To grow and to bloom.

 

For both family and roses

There does come the time

To depend on their own strength

And let go of mine.”

 

Now we and the roses,

Alone we all stand.

Sadly she’s gone

With her strong guiding hand.

 

Each a rose in her garden,

We were guided with love.

Now she’s watching us bloom

From somewhere above.

 

As we bloomed in her garden,

We’re all sure somehow,

That she’s a rose blooming

In His garden now.

 

Stuart M. Perkins