Valoarea ta – Your Worth. Advent.

sursa – Richard Johnston

O prietenă mi-a spus ceva tulburător, care m-a pus pe gânduri.

„Oamenii nu dau două parale pe tine, și pe ce simți tu. N-ai nici o valoare în ochii lor. Da, sunt câțiva care poate vor gândi altfel despre tine, dar pentru toți ceilalți, valoarea ta e… ei bine, nu valorezi mai nimic. Nu dincolo de tot ajutorul și toate beneficiile pe care le pot trage de pe tine.”

Hm, m-am gândit eu, n-are cum fi așa. Trebuie să fii depresiv rău de tot să gândești în felul acesta. Dar… zilele trec, Crăciunul e aproape, iar valoarea mea… fluctuează. Nu, nu e vorba despre oameni. E vorba despre mine. Și de „lucrurile” care îmi definesc valoarea și prețul. Atâta timp cât o fac oamenii, voi da greș (sau ei vor da greș, depinde din ce parte privesc). Chiar și așa, oamenii tind să îmi definească parțial (total?!?) modul în care gândesc despre mine. Începe cu părinții mei, și continuă mai apoi cu prietenii, cunoștințele, și tot așa.

Unii oameni nu au nevoie de prea multe dez-amăgiri ca să priceapă – nu poți lăsa oamenii să definească cine ești sau care este valoarea ta. Poți alege să definești tu singur cine ești, sau să Îl lași pe Dumnezeu să o facă. Sau pe alții, desigur.

Așa că, în mijlocul însingurării și a pierderii, îmi proclam identitatea mea în Cristos.

Sunt copilul Lui. Al lui Dumnezeu.

Am valoare pentru că El m-a creat, şi tot ce fac, şi tot ce sunt, nu este pentru a fi aclamată şi lăudată de alţii (chiar, cum îţi înfrânezi pofta aceasta? e aproape o adicţie – să aştepţi să fii recunoscut, să ţi se recunoască meritul… probabil nu e decât un idol hămesit, ego-ul meu neliniştit, care îşi aşteaptă hrănirea.)

Am fost creată să Îl preamăresc şi onorez pe El, cu preţul răstignirii mele pe Cruce, pe mine şi toate dorinţele mele fireşti şi egoiste.

Astăzi mă închin Lui. Conştient şi aducând o jertfă scumpă şi de mare preţ.

Mă scufund adânc, dincolo de apele tulburate şi nestatornice ale zilei de azi, şi mă odihnesc în pacea Lui. Valorea mea. Totul meu în toate. Cristos în mine, nădejdea (nevăzută, dar aşteptată cu atâta dor…) a slavei.

Slava Lui.

În aşteptarea Venirii Lui.

 

English version here:

One friend told me something troublesome, but it made me think.

„People won’t give a s… on you, and your feelings. You’re worth nothing in their eyes. Yeah, there are a few that might think different, but for all the others, your worth is… you have no worth. Not beyond the help or the benefits they can expect from you.”

Well, I said, it can not be. You have to be depressive to think like that. But… days are passing, Christmas is near, and my worth weaves. No, it is not about people. It is about me. And the „things” that define my value and worth. As long as it is people, I will fail (or they will, depending which side I am looking from). Even so, people tend to define partly (totally?!?) what I think about myself. It starts with my parents, and goes on with my friends, acquaintances, and so on.

Some do not need many disappointments to get it – you cannot let people define who you are and your worth. You can make yourself the definer of your value, or God. Or others, of course.

So, in the middle of loneliness and loss, I am proclaiming my identity. In Christ.

I am His child. God’s child.

I have value because He created me, and all I do, and all I am, is not for others to acclaim or praise me (how do you stop that craving? it is almost an addiction – waiting for appraisal… it might be no more than a hungry idol, my unquiet ego, wanting to be fed.)

I was created to praise and honor Him, with the cost of the nailing on the Cross of my flesh, and all my earthly and selfish desires.

Today I worship Him. Consciously and as a most costly sacrifice.

Diving under the troublesome and unrestful, wavy waters of today, I rest in His peace. My worth. My all in all. Christ in me, the hope (not yet seen, but dearly waited for…) of glory.

His glory.

Waiting for His Return.