introspectie

Imagine similară

foto – Homeless Jesus, by Canadian Timothy Schmalz

Imagine similară

sursa foto aici

de ce scriu…

m-am simtit provocata sa (imi) raspund – de ce o fac, si mai ales – de ce o fac aici. unii au inceput sa scrie pentru a exterioriza cumva o furtuna interioara, pe care nu o stiau prelucra-framanta altfel. si nu au facut-o rau deloc. citesti randurile altcuiva, si te trezesti ca „asa simte si acela? pai asa am simtit si eu intr-un anume moment X… deci, asa…” am inceput sa scriu de aproape zece ani, o rabufnire, dupa ce am hotarat sa nu mai tin veci pururi un jurnal. ca poate incapea pe mainile oricui… si am scris la inceput rar, sporadic, si fara nicio intentie de a impartasi neaparat cu cineva anume ganduri. ci doar presarand cateva poezii mai vechi… si a venit al doilea val… de aproape un an. dupa ce s-a spart ceva in inima mea. ne e dat uneori sa intalnim cate un om care pe moment nu iti dai seama ce rostuire va avea in viata ta. dar mai apoi… printr-un cuvant, un gest, o incalzire de suflet, iti sparge usa iatacului in care ai strans atatea si atatea de-a lungul anilor. i-i dat sa faca asta… si te reversi in afara. si la inceput esti coplesit – eu am fost, coplesita… si m-am trezit ca mi s-au dezlegat cuvintele. erau legate, cumva. dar de la acel moment incoace, s-au dezlegat. si daca dupa acel intermezzo am simtit ca am pierdut ceva iremediabil, cand s-au stins taciunii ce mocneau in inima mea neiertare si naduf, mi-am dat seama de marele castig – in sfarsit pot scrie din nou. nu stiu cum, si nu stiu de ce. imi spunea omul asta un lucru – ar trebui sa imparti ce porti cu tine si altora. pe unii ii va ajuta. si cata vreme nu este alt dar mai mare pe care il poti face cuiva decat ajutorul pe care sa i-l dai, neconditionat, atunci cand are mai mare nevoie de el… m-am pus pe scris. vad o imagine – si inima mea incepe sa rasfire ( – ma rasfira pe mine!) si apoi s-apuca de impletit, cand mai strans, cand mai lejer, cand imi tamaduieste ranile, cand imi arunca raza de soare in intunecimi… iar alteori imi deschide ochii larg, ca sa vad lucrurile care nu izbesc neaparat privirea. ci doar ma țin om, profund, uman dincolo de „negativul” din jur… o doamna distinsa vine azi la mine, cu o problema oarecare (povestim una-alta, dar de data asta era vorba de sora dansei care se apropie de final… si are onoarea de a-i alaturi pana la capat), ca sa exclame la un moment dat „sincer, draguta, nu stiu cum rezisti dumneata aici in atata negativ cum ai pe sectia asta a ta.” iar eu ma uita la ea cu ochii mari, zambind, si ii spun, fara sa ma gandesc prea mult – „pai are Dumnezeu de lucru la noi. acum, aici. si-apoi… m-am obisnuit sa scriu cand simt ca nu mai pot si imi da pe dinafara durerea sau frustrarea. si ma linistesc. si mai merg o zi inainte.” deci presupun ca de asta am inceput sa scriu. si am intalnit oameni frumosi pe aici, care in mijlocul frumusetii uneori reusesc sa ma intristeze cu cate o vorba, sau o repezire… si cat de sensibil ajunge un suflet eliberat de fatada, eliberat de preconceptia „ochiului” care crede ca le vede-stie-intelege pe toate… si cat de vulnerabil odata ce se va fi destainuit necunoscutului de pe-aici… fara teama judecatii zdrobitoare, dar apoi… si zdrobirea isi are timpul ei. prin urmare – scriu pentru mine. si scriu pentru voi. pentru ca mi s-a spus ca este cate o frantura de adevar care ne-a fost impartita fiecaruia, si pe care nu o vom putea pricepe sau primi decat daruita de mana celui care a primit-o intai. deci daruiesc. din mine. voua. intru zidire.

Nature… or the beauty of the detail

descărcare (1)

source – First day of Hawksbill Turtle

Nature is such a beautiful thing. Some would call it „mother.” Since there is something related to a mother to it. The way nature itself nurtures the living creatures that make it actually up.

First day of out-of-the-egg life of this little turtle – and its adventure is already ongoing. Surviving it up to leaving its eggshell, and then… the exhausting road to the water… the first dive… and then, the first swim – with no swimming lessons so far… no lessons needed.

My first day as a child – no conscious memories kept. The first glips of my firstborn child… oh, the beauty of the details! Her her tiny-little fingers, and them already too long nails… her dark, straggly hair… and her eyes! So much beauty! Our beloved princess. Already 15y gone…

Beyond the joy of a parent, there is a much neglected and unnoticed joy in heaven, for each creature that comes to life… and even more for those coming to Life! And all the way is filled up to saturation with tiny little glimpses of Him, His fingerprint laid all over the place… you need proper looking to see. Or maybe some special, detail-oriented eyes of a different kind – maybe it is a thing that can be learned, but some just arrive in this world with this sort of accessoire – born, natural… a graceful gift of a humble and caring heart. Because there it is where it all starts – in the heart.

So guard your heart, above all else, for everything you do flows from it (Prov.4.23).

And pay attention to the details – because Little Details make Great Stories. And so is the story of your very life! And it all starts with the very first day – today.

Încremenire. Şi amintiri din copilărie

sursa Vulturesti

Încărcat de alb – îngropat în rece, cu fruntea plecată, uimit, spre privire curioasă… şi câţi nu trec pe alături fără ca măcar să îl vadă…? Dar îl face oare asta mai puţin special? Mai puţin diafan? Mai puţin… frumos?

Mi-aminteşte de o zi tristă pe care o uitasem… acum mai bine de treizeci de ani. Era ziua mamei mele. Ianuarie. Frig tare. Şi bani de cadou… ba. Ultima dată când îi luasem un cadou cu bănuţii pe are îi aveam împreună cu surioara mea (un pachet de spaghete la metru… nouă ni s-au părut fantastice. Un metru de spaghette. Mama s-a supărat. Nu le-a fiert niciodată…) o dădusem în bară. Sau noi aşa am gândit. Acum nu îi aveam nici pe aceia puţini. Şi cum veneam de la şcoală, îngândurată, după o oră crâncenă de pian (degete îngheţate, clape stridente… şi o doamnă profesoară care parcă numai de ora noastră nu îi ardea…), şi văd un trandafir. Îngropat în zăpadă. Dar nu chiar de tot. Rămăsese un pic pe-afară, destul cât să îl văd eu. Aşa că mă duc lângă gard, îmi bag mâna printre zăbrelele largi (că pe atunci parcă nu se ascundeau oamenii aşa pe după ziduri ca acum…) şi am luat trandafirul. M-a înspinat rău, dar eu nu simţeam nimic, mi-erau îngheţate mâinile bocnă în mănuşile subţiri… acasă mai târziu m-a certat mama când i-am pus mănuşile la spălat, că erau pătate de sânge… eu nu am văzut când le-au poditit lacrimile sângerii pe degetele mele… în fine. L-am dus acasă, mândră nevoie mare că aveam şi eu cadou pentru mama, nu mai ştiu câţi ani să fi făcut ea atunci… vreo treizeci şi ceva, mai puţini decât am eu acum în orice caz. Ajunsă acasă, l-am pus într-o vază aşa frumos cum era, cu căciuliţa lui de zăpadă, care ajunsese aproape intactă până acasă… şi l-am pus pe masă, în mijlocul mesei în bucătărie, ca să nu poată altfel mama –  decât să îl vadă.

Lucrurile au mers prost. Când au ajuns şi părinţii mei acasă, afară era deja întuneric. Se luase între timp şi curentul. Şi s-a dus mama în bucătărie să caute o lumânare de pe unde o ţinea prin dulapuri, s-o aprindă ca să avem niţică lumină la cină şi apoi la teme. Şi şi-a pus plasele cu cele câteva cumpărături pe masă. Nu ştia de trandafirul meu. N-avea de unde. S-a vărsat apa pe masă şi a udat pâinea. Aia pe care o luase pe cartelă. Iar trandafirul meu… parcă îşi plânsese şi el toate necazurile, zăpada i se ascunsese printre petale, şi unde gândisem eu că avea să înmiresmeze bucătăria toată cu parfumul lui, avea un iz de acru… s-a supărat mama şi de floarea “urâtă,” şi că i-am udat pâinea. Pe care nu avea să ne-o mai pună a doua zi la şcoală în sendviş. Dar imaginea trandafirului meu care acum arăta ca un vis frumos de vară încremenit în grădina cuiva… şi câteva ore mai târziu era trist, murat şi ofilit, căzut pe masă. Cadou de copil nevinovat. Iar mama, împovărată de dureri şi multe ore lucrate peste program la serviciu, amărâtă de încă o zi ce-i adâncea tristeţile… nu s-a putut bucura atunci – şi nici acum… – de faptul că eu, atunci un copil, o iubeam aşa cum ştiam să o fac. Inocent.

Şi tot azi, privindu-l pe acest trandafir mândru, încremenit în frumuseţea lui, etern, pe o peliculă virtuală… o zăpadă ce nu se va mai topi niciodată, ci va rămâne, cuminte, acolo unde îi şade frumos, mi-am amintit de străbunica mea. De frumuseţea ei, pitită adânc printre riduri, îndărătul unei frunţi mereu senine… cu o inimă de aproape o sută de ani bătuţi greu pe muchie, uitată şi lăsată deoparte undeva pe drum, îndărăt, chiar dacă ea şi-a ştiut semăna cu drag bunătate şi mângâiere darnică pe creştetul meu, şi când aveam doar vreo câţiva anişori, şi mă ducea la grădiniţă, departe… şi mai apoi când mai crescusem şi mă întorsesem la ea, să o “grijesc” la bătrâneţe, printre cursuri de anatomie şi mai apoi chirurgie, ginecologie… când nu se sătura (apropo, nu s-a săturat niciodată, iar eu nu mi-am mai stămpărat nicicând dorul de mâinile ei după ce a plecat) să mă primească în poala ei şi să îmi descânte gândurile mângâindu-mă uşor printre cârlionţi. Străbunica mea scumpă. Care acum îşi dansează în sfârşit fericită valsul acela după care tânjea şi a continuat să tânjească aproape şaizeci de ani de văduvie, grei şi lungi, plini de peripeţii, dar fără să se abată vreodată la stânga ori la dreapta. Cu cel – singurul – pe care l-a iubit. Ca să nu uit nici eu azi – să merg înainte. Cuminte. Şi împărţind darnic bunătate la cei ce o merită, dar mai ales la ceilalţi.

Mulţumesc, Doru!

 

Sănătatea mintală a medicului

sursa articol original – aici

Imagine similară

sursa foto aici

10 reguli pentru menţinerea sănătăţii mintale a unui medic

Acestea sunt vremuri tumultuoase pentru medicii practicieni (ca să vezi, asta în America, nu în România…). Peisajul domeniului medical se schimbă într-un ritm ameţitor şi tot mai puţin timp reuşim să îl petrecem făcând ceea ce de fapt am fost formaţi să facem: îngrijirea pacienţilor. Personal iubesc partea cu îngrijirea pacientului din practica mea de zi cu zi, şi fac tot posibilul să nu uit vreodată de ce am ales să urmez o facultate de medicină, şi îmi îndrept atenţia spre acele aspecte ale muncii mele care îmi aduc cea mai mare satisfacţie personală.

Acestea sunt cele zece reguli personale pentru a nu-mi pierde minţile:

1. Separ munca clinică de partea birocratică. Cu cât ziua mea este mai plină de hârtii şi documente de completat, precum şi de îndatoriri administrative, cu atât încerc să stabilesc o linie mai clară de demarcaţie între munca clinică directă, atunci când de fapt lucrezi cu omul şi desfăşori o muncă soră cu arta, de momentele când nu faci altceva decât să îndeplineşti activităţi birocratice paralizante. De asemenea, nu mă tem să anunţ departamentele birocratice şi administrative (politicos şi diplomatic, desigur) să ma abordeze via email, şi să nu mă sune sau să îmi trimită apeluri pe pager în timp ce consult.

2. Încerc să petrec cât de mult timp posibil cu pacienţii. Sunt foarte conștient de timpul pe care îl petrec zilnic în fața ecranului. Pentru majoritatea medicilor, fiecare minut în plus va crește enorm riscul de burnout și de decompensare pe plan profesional. Încerc să privesc computerul drept un instrument, așa cum ar trebui să și fie (într-o lume ideală, desigur), și nu punctul central al activității mele ca medic. Puteți citi și articolul meu despre cum fac eu asta, ca să reușesc realmente să îmi petrec ziua făcând mai mult din lucrurile care îmi plac.

3. M-am acomodat cu scurtăturile computerului. Ca o continuare a punctului de mai sus, fiecare sistem va avea scurtăturile lui unice, care îți pot accelera semnificativ viteza de lucru. Am pus ceva timp deoparte pentru a mă familiariza cu acestea, și învăț să petrec cât mai puțin timp neapărat nevoie pentru a documenta o îngrijire clinică de calitate precum să îmi îndeplinesc și alte cerințe birocratice necesare.

4. Iau regulat câte o pauză. La urma urmei, și medicii sunt oameni. Orele îndelungate sunt ucigătoare, și datorită naturii imprevizibile a activității medicale, medicii sunt aproape permanent în urmă cu lucru. Înainte să îți dai seama, te trezești că ar fi trebuit să iei prânzul cu trei ore în urmă. Învăț să fiu strict cu mine în ce privește luatul unor pauze regulate, chiar dacă sunt foarte scurte și nu fac altceva decât să închid ochii și să trag aer adânc în piept. Îmi aduc liniștea în gânduri ori de câte ori prind ocazia. De asemenea învăț să iau regulat gustări sănătoase de-a lungul zilei de lucru.

5. M-am împrietenit cu cei cu care lucrez. Orice loc de muncă devine mult mai plăcut dacă ajungi să îi cunoști, sau chiar să te împrietenești cu cei din jur. Și asta nu înseamnă doar colegii tăi imediați. Ci și cei angajați ca asistenți, la bucătărie sau orice alt personal. Oameni cu care te întâlnești zi de zi.  Te-ai trezit vreodată că lucrezi cu cineva de ani de zile, și habar nu ai dacă au copii, pe unde își petrec vacanța sau dacă au vreun animal de companie? Nimic mai simplu – faceți cunoștință!

6. Mă străduiesc să îmi îmbunătățesc sistemul. Orice schimbare se întâmplă cu câte un pas mic odată. Există fără îndoială modalități nenumărate de a îmbunătăți sistemul în care lucrezi. Ai observat o breșă în proces, o problemă sistematică în îngrijirea pacienților, sau o breșă în securitate? Oferă un feedback! Indiferent dacă vei observa schimbări imediate, slujba ta va deveni mult mai plină de semnificație dacă te investești la locul tău de muncă.

7. Frustrările zilnice sunt normale. Învăț să le iau ca atare. Nu există nici un sistem de sănătate în lume care să fie desăvârșit. (El vorbește, din SUA…) Toate țările occidentale se luptă cu nevoia de a controla costurile în creștere și cu managementul bolilor cronice – toate în fața unor tratamente noi tot mai scumpe, și a populației cu o creștere netă a vârstei de supraviețuire. Nu poți evita frustrările zilnice. Chiar dacă din când în când te pun la pământ, există oare o cale mai bună de a le face față? Tehnica mea este să mă întorc mereu la pacient – zona unde totul se reduce la modul în care pot ajuta pe cineva (probabil motivul numărul 1 din care oricum ai ales să faci o facultate de medicină)

8. Încerc pe cât posibil să îmi respect programul de lucru. În medicină, realitatea este că îți poți petrece 24 de ore pe zi îngrijindu-ți pacienții, și tot mai este de lucru. Pentru binele medicului, e important să fiu organizat și cât mai riguros cu timpul meu, pe cât posibil. Asta nu înseamnă să îi reped pe toți oamenii sau să fiu permanent pe fugă. Înseamnă doar că îți dorești un echilibru sănătos între muncă și viața personală, și că îți vei structura ziua de lucru în așa fel încât să încerci să închei ziua la o oră rezonabilă.

9. Îmi cultiv niște hobby-uri fantastice și duc o viață sănătoasă în afară. Departe de locul meu de muncă și chiar separat de familie, am o activitate care mă relaxează total și mă ajută să mă distanțez de toate. Indiferent că e vorba de un sport, golf sau pescuit. Poate fi orice ți-ai dorit să faci – dans sportiv, arte marțiale (chiar mai bine dacă presupune că trebuie să înveți să faci ceva nou). Nu mai trebuie să adaug că pentru o sănătate mintală bună trebuie să ai o sănătate fizică bună. Mănâncă alimente sănătoase și fă sport! Ca doctor, ce poate fi mai bun decât să fii tu însuți un model pentru pacientul tău, chiar și în această privință?

10. Am întotdeauna un plan pe termen lung. Nu este un secret faptul că avem de-a face cu o epidemie de lipsă de satisfacție la locul de muncă între medici; iar acest lucru este direct legat de pierderea monumentală a controlului și a autonomiei în profesia noastră. Am găsit propria mea cale de a-mi păstra dragostea mare pe care o am pentru practica medicală și ajutorarea pacienților, și în același timp am și alte activități creative. Dacă ești fericit în practica ta clinică, minunat! Dacă nu…. sper că intenția ta nu este să renunți cu totul la medicină, dar indiferent care este obiectivul meu pe termen lung: aleg să fac în fiecare zi câte un pas, cât de mic, în direcția aceea.

Suneel Dhand este medic de medicină internă și autor. Este fondator al DocSpeak Communications și cofondator al DocsDox. Este autorul blogului cu același nume, Suneel Dhand.

Liniște

sursa aici

O zi chinuită. În care fulgi de zăpadă cad răzleți ba în sus, ba în jos… de nu mai știi care cenușiu e cerul – cel de jos, sau cel de sus.

O zi chinuită. De durerile mele. Și ale altora.

O zi chinuită. De lipsă crasă de bunătate. Sau de lipsuri crase în trecut, sau poate de un trecut prea burdușit de multe dureri… cine știe.

O zi chinuită de tăcere grăitoare.

Și peste toate, aștept, în tăcere, să Se aștearnă Pacea – aceea care întrece orice pricepere. Că dacă încerci să pricepi, numai de pace nu este loc. Dar întotdeauna este loc, miraculos, de Pacea aceea. Neînțeleasă. Și după care tânjim adesea, fără să ne dăm  măcar seama că „asta era! asta-mi lipsea!”

Și până atunci, las să se prelingă lumină peste partiturile mele. Degetele mi se întind, leneșe, pe clape îngălbenite de vremi, mângâind ușor suprafața ce îmi aduce aminte că este o limită la toate. O limită netedă. curată, trasată de Cel ce nu va îngădui să mă încarce cu nimic mai mult decât neapărat nevoie ca să mă reped în brațele Lui. Orice este mai puțin de atât, pare acum zadarnic.

Pacea Lui peste inimile voastre.

Mulțumesc de tihnire, Doru!

Satisfacția pacientului – himeră?

Imagini pentru survey

sursa foto – aici

https://www.kevinmd.com/blog/2018/01/patient-satisfaction-surveys-worthless-heres.html

Chestionarul de evaluare a satisfacției pacientului este lipsit de valoare. Iată de ce

Ani de zile, [sistemul american de asigurări medicale] Medicare a condiţionat finanţările în spitale de propria definiţie de îngrijire de calitate. Spitalele cu scoruri slabe de perfornamţă pot fi penalizate cu până la 2% din banii pe care îi primesc de la Medicare pentru serviciile furnizate.

Ca parte a evaluării calităţii folosite de Medicare, chestionarele sunt folosite pentru a măsura experienţa şi nivelul de satisfacţie al pacientului. Unul dintre componentele evaluate de chestionarul folosit de Medicare este controlul durerii, pe care ei îl descriu după cum urmează:

[Controlul durerii

Măsurat ca procent din pacienţi care au raportat că durerea lor era „întotdeauna” controlată. Aceasta înseamnă că durerea pacientului a fost bine controlată iar echipa de spital a făcut tot ce le-a stat în putință pentru a ajuta.]

Eu unul nu sunt sigur, dacă Medicare are editori IT, dar aşa arată un print-screen de pe website-ul lor. Sublinierea pe care o fac la acea durere „întotdeauna” controlată, pe care mulți pacienți o asociază cu „complet lipsit de durere,” este unul din motivele din care avem un consum epidemic de opioide [în America…].

Cât de validă este satisfacția pacientului ca o măsură a calității? S-au efectuat studii discutabile asupra acestui aspect, dar un articol recent publicat în JAMA Internal Medicine implică faptul că răspunsul este „cel mai probabil invalid.”

Cercetător al Departamentului de Medicină comunitară și a familiei din cadrul Universității din California, Davis, au evaluat 1141 pacienți imediat după ce au efectuat 1319 vizite la 56 medici de familie diferiți; 897 vizite au implicat una sau mai multe probleme ridicate de pacienți, din care 1441 (85%) au fost satisfăcute. Autorii nu au comentat asupra procentului, dar o rată de răspuns de 85% al cerințelor pacienților pare destul de înalt.

Între 10% și 18% dintre cerințele pacienților pentru a primi medicamente de durere, bilete de trimitere, bilete pentru analize la laborator și o schimbare a medicației, alta în afară de antibiotice sau medicație antialgică au fost respinse, și au contribuit la consecința unei scăderi semnificative statistic al nivelului de satisfacție al pacienților, de la 9 la 20 de percentile după ce rezultatele au fost ajustate la numeroasele caracteristici ale pacienților cunoscute a afecta nivelul de satisfacție, cum ar fi vârsta, sexul, rasa/etnia, nivelul de educație, statusul marital, indicele de masă corporală, sănătatea generală auto-apreciată, statusul de sănătate psihică, factori de personalitate, nivelul de satisfacție general în viață, îngrijorările legate de simptome, alte consulturi în antecedente și preferatul meu – scepticismul medical.

Refuzul în fața cerințelor pacienților în ce privește testele imagistice, antibioticele, alte teste, au apărut în 34%, 14%, și respectiv 9.5% din cazuri, dar aceste refuzuri nu au provocat o scădere semnificativă a procentelor de satisfacție a pacienților.

Antibioticele au fost cerute în doar 107 din cazuri – un eșantion mic, care poate explica o lipsă a asocierii cu o rată mai scăzută a satisfacției pacienților. Autorii au sugerat că probabil medicii vor experimenta mai multe situații în care vor fi nevoiți să refuze acordarea de antibiotice, dat fiind interesul recent acordat acestui subiect.

Ei consideră că o soluție la problema unei satisfacții reduse a pacienților după ce le-au fost refuzate cerințele ar putea fi adresarea acestui aspect prin „educație clinică țintită în tehnici de comunicare pentru a aborda cerințele pacienților.” Această instruire ar putea fi bazată pe crearea unei experiențe pozitive pentru pacient, chiar dacă acestuia i se refuză o cerință inadecvată, adoptând o abordare așa-numită „stăm și vedem ce se întâmplă”, atunci când pacientul a solicitat un serviciu sau un lucru considerat neindicat de către clinician. Însă nu este cunoscut dacă pacientul va fi satisfăcut de o asemenea strategie.

O altă opțiune pe care autorii nu au luat-o în calcul ar fi educarea pacientului pentru a avea așteptări realiste și pentru a aprecia costurile legate de servicii inutile.

După părerea mea, o soluție chiar mai bună ar fi să renunțăm la chestionarele de satisfacție a pacientului.

 „Scalpelul Sceptic” este un chirurg care scrie pe blogul său autointitulat la fel, Scalpelul Sceptic. Acest articol a apărut inițial în Physician’s Weekly.
Părerea mea – dacă mai contează – este că acesta este unul din exemplele minunate că până ajungem noi în România să folosim instrumente validate și folosite la greu de alții în lume, utilizatorii cronici și renunță deja la ele. Ironia sorții.

Gând în pragul veșniciei

foto – sursa aici.     01.01.2018 – un început de Viață Acasă. Un final de alergare aici. Îngerii au pășit deoparte – lăsându-l să treacă pe acest om, pășind spre Tronul de Har al Celui pe care L-a iubit. Care l-a așteptat cu brațele deschise.

Despre frumusețea care nu izbește privirea. Un om.

Un om. Sprijinit în „toiag.” Unii l-au cunoscut. Altora, le-a fost părinte. Mie – mi-a fost strălucire de Dincolo. Am avut câteva clipe de Har. Lângă patul lui, cu puțin înainte să zboare Acasă. Și mi-a umplut sufletul de dor, fără să spună nimic, cum puțini au reușit rostind multe cuvinte (de prisos…). Toți vorbim din preaplinul inimii. Tot din preaplinul inimii lui a vorbit și el, prin tăcerea lui. Și s-a „întrupat” versul – „Când glasul meu n-o mai putea / suspinul meu Te-a lăuda.” Pentru că era laudă în felul în care își odihnea mâinile, era laudă în felul în care nicio vorbă necurată nu a îndrăznit a-i părăsi buzele. Smerenia locuia în pieptul lui. Și el nu s-a privit nicicând așa. Nici n-ar fi putut…

Demnitate.

Omul hrănit în Cuvânt, ridicat deasupra circumstanțelor, mereu dornic să vorbească de bine. Cred că nu putea spune nimic rău. Din prea mare drag de Domnul. Și de ai Lui.

Mi-a dăruit o lecție scumpă, într-un moment când mi-era tare, tare greu. Și când privirile nu le mai puteam ridica de la cele pământești, apăsată sub tot felul de poveri de pământ înrobit… și m-a înviorat fără să spună nimic. Fără ca măcar să mă poată localiza cu privirea. Pentru că era prea ocupat să Îl privească pe El.

Doamne, lipește-mi privirea de Tine, de cer, de capătul alergării ăsteia de aici, de jos. Și inima – răstignește-o de Cruce. Ca să uite de mine. Și să te iubească pe Tine. Cu totul.

Patina timpului

sursa – Vulturesti

Cât de uzată ţi-e inima? Unele lucruri devin mai frumoase odată cu alunecarea timpului peste ele, patina… auriul din inimă nu străluceşte nicicând mai frumos ca atunci când ai învăţat să iubeşti, pe câte unul mai mult decât pe altul, dar mai cu seama ai învăţat să iubeşti pe cel ne-iubibil, sau greu de iubit. Pe cel „aproape”… că pare la fel de importantă porunca asta ca alta alăturată ei – să iubești pe Domnul Dumnezeul tău… am ajuns azi aici rătăcind prin alte cotloane. Mda.

Sunt alte lucruri care își ascund frumusețea tocmai odată cu trecerea vremii, și trebuie de data asta să se schimbe lumina în sufletul (sau ochiul) tău ca să le vezi strălucirea aparte. Obrazul bătut de vânturi și lacrimi. Pielea pantofului purtat prea mulți ani, marcat de trecerea piciorului meu strecurat înăuntru, schimbat pentru totdeauna nu atât de un calapod, cât de mine… dar cum se schimbă fața mea – trăsăturile inimii, alături de omul care mă cunoaște mai bine ca oricine altul, și după zeci și zeci de ani… semănăm tot mai mult. Și nu doar la tabieturi. Ci și la chip. Se transformă fața mea privindu-l zi de zi. Și în câte o noapte, pe furiș. Pentru că pe cât de chipeș e flăcăul și fecioara la cei 20 de ani ai lor, la început… pe atât de ușor îi treci cu vederea zeci de ani mai la vale. Pentru că și într-un moment, și în altul, e greu să le discerni sufletul de atâta frumusețe, sau de atâta bătrânețe.

Trebuie doar să știi să privești. Să vezi. Să cauți. Și, să aștepți lumina potrivită, înăuntru, ca să poți vedea deslușit în afară.

Întotdeauna o chestiune de perspectivă.

Mulțumesc, Doru!

Too much love? It WILL kill you.

LoveSeeds

source – KaterinaLover

Is there such thing as „too much” love?

Brian May would sing so – and it is a gorgeous song, but the lyrics… painful ones. Sure… painful. But is it true? Maybe, but from a different point of view. Not just like that.

I have just met a sweet couple, married for 42 years, which cannot have enough of loving each other, esspecially knowing that he is coming to the close of his life, being a metastatic prostate cancer patient for some years now… Seeing her with a severe loss of weight, just reflecting his own loss… seeing her loss of apetite, just a mirror of his own loss… her tears running down her cheeks – a mere reflection of the weeping of his soul… made me hurt and feel a deep sorrow in my heart.

Is there any help for her? She sees no sense in stopping loving him. Her lack of sleep and food is almost suicidal, it is going to kill her in the end, if nothing changes. His state of being cannot change, not medically, not humanly. But… her perspective might.

This is the aim – to help her see things from a different light. Offering support, counseling and comfort, and in all this time, we learn how to hold space for her. It is a challenge.

Is there such thing as too much love? At times, it seems so. And at times, I suspect, it might kill you, if it isn’t a rightful love. Can it be unrightful? I suspect so. This love of yours can be an idol itself. Since there is a higher love than that ordered by God… you are to love HIM with all your heart, all your soul, all your strength/mind – Deut.6.5, Matt.22.37. Can there be more than that? With all your heart? With all you have and are? It is complete. Supreme. It is not too much. It is ALL. But if you direct that love of yours to anything else… it might kill you, indeed. And not only for this short life we live here, in this world. But for the whole eternity.

I search my own heart today. And I look for any killing seed that hides there. Learning not to love anyone more than my Lord.

 

 

Pansamentul Schubert – o experiență inovatoare din Franța — EAPC Blog

via The Schubert dressing – an innovative experience from France — EAPC Blog

Pansamentul Schubert – o experiență inovatoare din Franța

În această nouă serie, The Arts in Palliative Care, vrem să analizăm modul în care arta poate fi plină de forță și eficientă într-o unitate de îngrijiri paliative, în adresarea problemelor practice, psihologice, sociale și spirituale cu care se confruntă pacienții la finalul vieții.

Astăzi, Claire Oppert, violoncelistă și art-terapeut, Unité douleur chronique et soins palliatifs, CHU Sainte Perine, Paris, Franța, explică modul în care muzica contribuie la ameliorarea anxietății și durerii pacienților din timpul unor proceduri dureroase.

După ce m-am format în trei discipline diferite, am intrat în domeniul îngrijirii paliative în 2011, jucând trei roluri: violoncelist (Conservatorul din Moscova), filozof (un masterat la Universitatea Sorbonne, Paris) și art-terapeut (Facultatea de medicină din Tours). După o experiență îndelungată cu pacienți care suferă de autism sau demență, cercetările mele se îndreaptă acum spre pacienții aflați la finalul vieții.

Numele, „Pansament Schubert”, a fost inspirat de o sesiune muzicală improvizată împreună cu o pacientă de 84 de ani. Doamna suferea de o durere intensă în timpul anumitor manevre de îngrijire, dar a simțit o ameliorare substanțială în timp ce mă asculta interpretând pasajul lent al celui de-al doilea Trio de Schubert la violoncel. Acest experiment creativ a condus la desfășurarea unui studiu deschis, prospectiv, non-randomizat comparativ, condus de-a lungul a 4 ani, și în care au fost incluse 107 proceduri dureroase de îngrijire, precum pansamentele elaborate, băile la pat, spălatul părului, montarea de dispozitive intravenoase sau sondajul vezical, dificultățile de mobilizare a pacienților sau băile terapeutice.

Folosind o scală validată, asistentele au evaluat comunicarea și durerea în timpul sesiunilor de îngrijire în zile alternative: într-una cu acompaniament de violoncel, și în una – fără. Ameliorarea durerii a fost cuprinsă între 10 și 50% după o sesiune de aplicare a „pansamentului Schubert,” demonstrând astfel eficiența acestuia ca un analgezic non-medicamentos.

În ciuda dificultăților administrative, considerăm că impactul emoțional al muzicii este benefic atât pentru pacient cât și pentru îngrijitorul care administrează tratamentul. Aducerea pacientului și a îngrijitorului său în contact cu arta prin muzică ușurează anxietatea pacientului și ameliorează totodată și nivelul de satisfacție și starea de bine psihologic a îngrijitorului.

Pentru a dezvolta propria mea înțelegere a experiențelor pacienților din timpul sesiunilor de terapie prin muzică, am efectuat un studiu retrospectiv, explorator și calitativ bazat pe analiza metodică a cuvintelor exprimate de 250 de pacienți.

Comentariile pacienților după aplicarea „pansamentului Schubert”

„E atât de frumos. N-am cuvinte.”

„Îmi simt corpul și inima cum pulsează.”

„Mă face să mă simt bine pe dinăuntru.”

„Simt cum mi se înviorează sufletul.”

„M-au podidit lacrimile, sunt vindecătoare.”

„Muzica ta mi-a umplut tăcerea.”

„Ne ține uniți.”

„Era exact ce-mi lipsea… o frântură de cer.”

„Oare nu ai putea veni în fiecare zi… poate că așa aș putea trăi puțin mai mult.”

Ușurare, exprimată cu o satisfacție autentică a simțurilor. În ciuda complexității experiențelor fiecărui pacient, o „înnoire existențială” despre care ei vorbesc ca fiind „adânc, înăuntru,” pare să transpară din multe din impresiile de mai sus. În timpul acestei pauze muzicale pe care am împărtășit-o, pacienții au descris de asemenea o mișcare de unificare în timp și o renaștere posibilă a relațiilor lor de familie. Această experiență reală, mediată de muzică, și interacțiunea umană, pare de asemenea o înviorare a dorinței de transcendent.

Link-uri și resurse