Încremenire. Şi amintiri din copilărie

sursa Vulturesti

Încărcat de alb – îngropat în rece, cu fruntea plecată, uimit, spre privire curioasă… şi câţi nu trec pe alături fără ca măcar să îl vadă…? Dar îl face oare asta mai puţin special? Mai puţin diafan? Mai puţin… frumos?

Mi-aminteşte de o zi tristă pe care o uitasem… acum mai bine de treizeci de ani. Era ziua mamei mele. Ianuarie. Frig tare. Şi bani de cadou… ba. Ultima dată când îi luasem un cadou cu bănuţii pe are îi aveam împreună cu surioara mea (un pachet de spaghete la metru… nouă ni s-au părut fantastice. Un metru de spaghette. Mama s-a supărat. Nu le-a fiert niciodată…) o dădusem în bară. Sau noi aşa am gândit. Acum nu îi aveam nici pe aceia puţini. Şi cum veneam de la şcoală, îngândurată, după o oră crâncenă de pian (degete îngheţate, clape stridente… şi o doamnă profesoară care parcă numai de ora noastră nu îi ardea…), şi văd un trandafir. Îngropat în zăpadă. Dar nu chiar de tot. Rămăsese un pic pe-afară, destul cât să îl văd eu. Aşa că mă duc lângă gard, îmi bag mâna printre zăbrelele largi (că pe atunci parcă nu se ascundeau oamenii aşa pe după ziduri ca acum…) şi am luat trandafirul. M-a înspinat rău, dar eu nu simţeam nimic, mi-erau îngheţate mâinile bocnă în mănuşile subţiri… acasă mai târziu m-a certat mama când i-am pus mănuşile la spălat, că erau pătate de sânge… eu nu am văzut când le-au poditit lacrimile sângerii pe degetele mele… în fine. L-am dus acasă, mândră nevoie mare că aveam şi eu cadou pentru mama, nu mai ştiu câţi ani să fi făcut ea atunci… vreo treizeci şi ceva, mai puţini decât am eu acum în orice caz. Ajunsă acasă, l-am pus într-o vază aşa frumos cum era, cu căciuliţa lui de zăpadă, care ajunsese aproape intactă până acasă… şi l-am pus pe masă, în mijlocul mesei în bucătărie, ca să nu poată altfel mama –  decât să îl vadă.

Lucrurile au mers prost. Când au ajuns şi părinţii mei acasă, afară era deja întuneric. Se luase între timp şi curentul. Şi s-a dus mama în bucătărie să caute o lumânare de pe unde o ţinea prin dulapuri, s-o aprindă ca să avem niţică lumină la cină şi apoi la teme. Şi şi-a pus plasele cu cele câteva cumpărături pe masă. Nu ştia de trandafirul meu. N-avea de unde. S-a vărsat apa pe masă şi a udat pâinea. Aia pe care o luase pe cartelă. Iar trandafirul meu… parcă îşi plânsese şi el toate necazurile, zăpada i se ascunsese printre petale, şi unde gândisem eu că avea să înmiresmeze bucătăria toată cu parfumul lui, avea un iz de acru… s-a supărat mama şi de floarea “urâtă,” şi că i-am udat pâinea. Pe care nu avea să ne-o mai pună a doua zi la şcoală în sendviş. Dar imaginea trandafirului meu care acum arăta ca un vis frumos de vară încremenit în grădina cuiva… şi câteva ore mai târziu era trist, murat şi ofilit, căzut pe masă. Cadou de copil nevinovat. Iar mama, împovărată de dureri şi multe ore lucrate peste program la serviciu, amărâtă de încă o zi ce-i adâncea tristeţile… nu s-a putut bucura atunci – şi nici acum… – de faptul că eu, atunci un copil, o iubeam aşa cum ştiam să o fac. Inocent.

Şi tot azi, privindu-l pe acest trandafir mândru, încremenit în frumuseţea lui, etern, pe o peliculă virtuală… o zăpadă ce nu se va mai topi niciodată, ci va rămâne, cuminte, acolo unde îi şade frumos, mi-am amintit de străbunica mea. De frumuseţea ei, pitită adânc printre riduri, îndărătul unei frunţi mereu senine… cu o inimă de aproape o sută de ani bătuţi greu pe muchie, uitată şi lăsată deoparte undeva pe drum, îndărăt, chiar dacă ea şi-a ştiut semăna cu drag bunătate şi mângâiere darnică pe creştetul meu, şi când aveam doar vreo câţiva anişori, şi mă ducea la grădiniţă, departe… şi mai apoi când mai crescusem şi mă întorsesem la ea, să o “grijesc” la bătrâneţe, printre cursuri de anatomie şi mai apoi chirurgie, ginecologie… când nu se sătura (apropo, nu s-a săturat niciodată, iar eu nu mi-am mai stămpărat nicicând dorul de mâinile ei după ce a plecat) să mă primească în poala ei şi să îmi descânte gândurile mângâindu-mă uşor printre cârlionţi. Străbunica mea scumpă. Care acum îşi dansează în sfârşit fericită valsul acela după care tânjea şi a continuat să tânjească aproape şaizeci de ani de văduvie, grei şi lungi, plini de peripeţii, dar fără să se abată vreodată la stânga ori la dreapta. Cu cel – singurul – pe care l-a iubit. Ca să nu uit nici eu azi – să merg înainte. Cuminte. Şi împărţind darnic bunătate la cei ce o merită, dar mai ales la ceilalţi.

Mulţumesc, Doru!

 

Sănătatea mintală a medicului

sursa articol original – aici

Imagine similară

sursa foto aici

10 reguli pentru menţinerea sănătăţii mintale a unui medic

Acestea sunt vremuri tumultuoase pentru medicii practicieni (ca să vezi, asta în America, nu în România…). Peisajul domeniului medical se schimbă într-un ritm ameţitor şi tot mai puţin timp reuşim să îl petrecem făcând ceea ce de fapt am fost formaţi să facem: îngrijirea pacienţilor. Personal iubesc partea cu îngrijirea pacientului din practica mea de zi cu zi, şi fac tot posibilul să nu uit vreodată de ce am ales să urmez o facultate de medicină, şi îmi îndrept atenţia spre acele aspecte ale muncii mele care îmi aduc cea mai mare satisfacţie personală.

Acestea sunt cele zece reguli personale pentru a nu-mi pierde minţile:

1. Separ munca clinică de partea birocratică. Cu cât ziua mea este mai plină de hârtii şi documente de completat, precum şi de îndatoriri administrative, cu atât încerc să stabilesc o linie mai clară de demarcaţie între munca clinică directă, atunci când de fapt lucrezi cu omul şi desfăşori o muncă soră cu arta, de momentele când nu faci altceva decât să îndeplineşti activităţi birocratice paralizante. De asemenea, nu mă tem să anunţ departamentele birocratice şi administrative (politicos şi diplomatic, desigur) să ma abordeze via email, şi să nu mă sune sau să îmi trimită apeluri pe pager în timp ce consult.

2. Încerc să petrec cât de mult timp posibil cu pacienţii. Sunt foarte conștient de timpul pe care îl petrec zilnic în fața ecranului. Pentru majoritatea medicilor, fiecare minut în plus va crește enorm riscul de burnout și de decompensare pe plan profesional. Încerc să privesc computerul drept un instrument, așa cum ar trebui să și fie (într-o lume ideală, desigur), și nu punctul central al activității mele ca medic. Puteți citi și articolul meu despre cum fac eu asta, ca să reușesc realmente să îmi petrec ziua făcând mai mult din lucrurile care îmi plac.

3. M-am acomodat cu scurtăturile computerului. Ca o continuare a punctului de mai sus, fiecare sistem va avea scurtăturile lui unice, care îți pot accelera semnificativ viteza de lucru. Am pus ceva timp deoparte pentru a mă familiariza cu acestea, și învăț să petrec cât mai puțin timp neapărat nevoie pentru a documenta o îngrijire clinică de calitate precum să îmi îndeplinesc și alte cerințe birocratice necesare.

4. Iau regulat câte o pauză. La urma urmei, și medicii sunt oameni. Orele îndelungate sunt ucigătoare, și datorită naturii imprevizibile a activității medicale, medicii sunt aproape permanent în urmă cu lucru. Înainte să îți dai seama, te trezești că ar fi trebuit să iei prânzul cu trei ore în urmă. Învăț să fiu strict cu mine în ce privește luatul unor pauze regulate, chiar dacă sunt foarte scurte și nu fac altceva decât să închid ochii și să trag aer adânc în piept. Îmi aduc liniștea în gânduri ori de câte ori prind ocazia. De asemenea învăț să iau regulat gustări sănătoase de-a lungul zilei de lucru.

5. M-am împrietenit cu cei cu care lucrez. Orice loc de muncă devine mult mai plăcut dacă ajungi să îi cunoști, sau chiar să te împrietenești cu cei din jur. Și asta nu înseamnă doar colegii tăi imediați. Ci și cei angajați ca asistenți, la bucătărie sau orice alt personal. Oameni cu care te întâlnești zi de zi.  Te-ai trezit vreodată că lucrezi cu cineva de ani de zile, și habar nu ai dacă au copii, pe unde își petrec vacanța sau dacă au vreun animal de companie? Nimic mai simplu – faceți cunoștință!

6. Mă străduiesc să îmi îmbunătățesc sistemul. Orice schimbare se întâmplă cu câte un pas mic odată. Există fără îndoială modalități nenumărate de a îmbunătăți sistemul în care lucrezi. Ai observat o breșă în proces, o problemă sistematică în îngrijirea pacienților, sau o breșă în securitate? Oferă un feedback! Indiferent dacă vei observa schimbări imediate, slujba ta va deveni mult mai plină de semnificație dacă te investești la locul tău de muncă.

7. Frustrările zilnice sunt normale. Învăț să le iau ca atare. Nu există nici un sistem de sănătate în lume care să fie desăvârșit. (El vorbește, din SUA…) Toate țările occidentale se luptă cu nevoia de a controla costurile în creștere și cu managementul bolilor cronice – toate în fața unor tratamente noi tot mai scumpe, și a populației cu o creștere netă a vârstei de supraviețuire. Nu poți evita frustrările zilnice. Chiar dacă din când în când te pun la pământ, există oare o cale mai bună de a le face față? Tehnica mea este să mă întorc mereu la pacient – zona unde totul se reduce la modul în care pot ajuta pe cineva (probabil motivul numărul 1 din care oricum ai ales să faci o facultate de medicină)

8. Încerc pe cât posibil să îmi respect programul de lucru. În medicină, realitatea este că îți poți petrece 24 de ore pe zi îngrijindu-ți pacienții, și tot mai este de lucru. Pentru binele medicului, e important să fiu organizat și cât mai riguros cu timpul meu, pe cât posibil. Asta nu înseamnă să îi reped pe toți oamenii sau să fiu permanent pe fugă. Înseamnă doar că îți dorești un echilibru sănătos între muncă și viața personală, și că îți vei structura ziua de lucru în așa fel încât să încerci să închei ziua la o oră rezonabilă.

9. Îmi cultiv niște hobby-uri fantastice și duc o viață sănătoasă în afară. Departe de locul meu de muncă și chiar separat de familie, am o activitate care mă relaxează total și mă ajută să mă distanțez de toate. Indiferent că e vorba de un sport, golf sau pescuit. Poate fi orice ți-ai dorit să faci – dans sportiv, arte marțiale (chiar mai bine dacă presupune că trebuie să înveți să faci ceva nou). Nu mai trebuie să adaug că pentru o sănătate mintală bună trebuie să ai o sănătate fizică bună. Mănâncă alimente sănătoase și fă sport! Ca doctor, ce poate fi mai bun decât să fii tu însuți un model pentru pacientul tău, chiar și în această privință?

10. Am întotdeauna un plan pe termen lung. Nu este un secret faptul că avem de-a face cu o epidemie de lipsă de satisfacție la locul de muncă între medici; iar acest lucru este direct legat de pierderea monumentală a controlului și a autonomiei în profesia noastră. Am găsit propria mea cale de a-mi păstra dragostea mare pe care o am pentru practica medicală și ajutorarea pacienților, și în același timp am și alte activități creative. Dacă ești fericit în practica ta clinică, minunat! Dacă nu…. sper că intenția ta nu este să renunți cu totul la medicină, dar indiferent care este obiectivul meu pe termen lung: aleg să fac în fiecare zi câte un pas, cât de mic, în direcția aceea.

Suneel Dhand este medic de medicină internă și autor. Este fondator al DocSpeak Communications și cofondator al DocsDox. Este autorul blogului cu același nume, Suneel Dhand.