Încremenire. Şi amintiri din copilărie

sursa Vulturesti

Încărcat de alb – îngropat în rece, cu fruntea plecată, uimit, spre privire curioasă… şi câţi nu trec pe alături fără ca măcar să îl vadă…? Dar îl face oare asta mai puţin special? Mai puţin diafan? Mai puţin… frumos?

Mi-aminteşte de o zi tristă pe care o uitasem… acum mai bine de treizeci de ani. Era ziua mamei mele. Ianuarie. Frig tare. Şi bani de cadou… ba. Ultima dată când îi luasem un cadou cu bănuţii pe are îi aveam împreună cu surioara mea (un pachet de spaghete la metru… nouă ni s-au părut fantastice. Un metru de spaghette. Mama s-a supărat. Nu le-a fiert niciodată…) o dădusem în bară. Sau noi aşa am gândit. Acum nu îi aveam nici pe aceia puţini. Şi cum veneam de la şcoală, îngândurată, după o oră crâncenă de pian (degete îngheţate, clape stridente… şi o doamnă profesoară care parcă numai de ora noastră nu îi ardea…), şi văd un trandafir. Îngropat în zăpadă. Dar nu chiar de tot. Rămăsese un pic pe-afară, destul cât să îl văd eu. Aşa că mă duc lângă gard, îmi bag mâna printre zăbrelele largi (că pe atunci parcă nu se ascundeau oamenii aşa pe după ziduri ca acum…) şi am luat trandafirul. M-a înspinat rău, dar eu nu simţeam nimic, mi-erau îngheţate mâinile bocnă în mănuşile subţiri… acasă mai târziu m-a certat mama când i-am pus mănuşile la spălat, că erau pătate de sânge… eu nu am văzut când le-au poditit lacrimile sângerii pe degetele mele… în fine. L-am dus acasă, mândră nevoie mare că aveam şi eu cadou pentru mama, nu mai ştiu câţi ani să fi făcut ea atunci… vreo treizeci şi ceva, mai puţini decât am eu acum în orice caz. Ajunsă acasă, l-am pus într-o vază aşa frumos cum era, cu căciuliţa lui de zăpadă, care ajunsese aproape intactă până acasă… şi l-am pus pe masă, în mijlocul mesei în bucătărie, ca să nu poată altfel mama –  decât să îl vadă.

Lucrurile au mers prost. Când au ajuns şi părinţii mei acasă, afară era deja întuneric. Se luase între timp şi curentul. Şi s-a dus mama în bucătărie să caute o lumânare de pe unde o ţinea prin dulapuri, s-o aprindă ca să avem niţică lumină la cină şi apoi la teme. Şi şi-a pus plasele cu cele câteva cumpărături pe masă. Nu ştia de trandafirul meu. N-avea de unde. S-a vărsat apa pe masă şi a udat pâinea. Aia pe care o luase pe cartelă. Iar trandafirul meu… parcă îşi plânsese şi el toate necazurile, zăpada i se ascunsese printre petale, şi unde gândisem eu că avea să înmiresmeze bucătăria toată cu parfumul lui, avea un iz de acru… s-a supărat mama şi de floarea “urâtă,” şi că i-am udat pâinea. Pe care nu avea să ne-o mai pună a doua zi la şcoală în sendviş. Dar imaginea trandafirului meu care acum arăta ca un vis frumos de vară încremenit în grădina cuiva… şi câteva ore mai târziu era trist, murat şi ofilit, căzut pe masă. Cadou de copil nevinovat. Iar mama, împovărată de dureri şi multe ore lucrate peste program la serviciu, amărâtă de încă o zi ce-i adâncea tristeţile… nu s-a putut bucura atunci – şi nici acum… – de faptul că eu, atunci un copil, o iubeam aşa cum ştiam să o fac. Inocent.

Şi tot azi, privindu-l pe acest trandafir mândru, încremenit în frumuseţea lui, etern, pe o peliculă virtuală… o zăpadă ce nu se va mai topi niciodată, ci va rămâne, cuminte, acolo unde îi şade frumos, mi-am amintit de străbunica mea. De frumuseţea ei, pitită adânc printre riduri, îndărătul unei frunţi mereu senine… cu o inimă de aproape o sută de ani bătuţi greu pe muchie, uitată şi lăsată deoparte undeva pe drum, îndărăt, chiar dacă ea şi-a ştiut semăna cu drag bunătate şi mângâiere darnică pe creştetul meu, şi când aveam doar vreo câţiva anişori, şi mă ducea la grădiniţă, departe… şi mai apoi când mai crescusem şi mă întorsesem la ea, să o “grijesc” la bătrâneţe, printre cursuri de anatomie şi mai apoi chirurgie, ginecologie… când nu se sătura (apropo, nu s-a săturat niciodată, iar eu nu mi-am mai stămpărat nicicând dorul de mâinile ei după ce a plecat) să mă primească în poala ei şi să îmi descânte gândurile mângâindu-mă uşor printre cârlionţi. Străbunica mea scumpă. Care acum îşi dansează în sfârşit fericită valsul acela după care tânjea şi a continuat să tânjească aproape şaizeci de ani de văduvie, grei şi lungi, plini de peripeţii, dar fără să se abată vreodată la stânga ori la dreapta. Cu cel – singurul – pe care l-a iubit. Ca să nu uit nici eu azi – să merg înainte. Cuminte. Şi împărţind darnic bunătate la cei ce o merită, dar mai ales la ceilalţi.

Mulţumesc, Doru!

 

2 thoughts on “Încremenire. Şi amintiri din copilărie

    • Multumesc, Liviu. M-a podidit un pic nostalgia. Cum ziceai? Sa “ne” invatam… eu pare ca am nevoie sa “ma” invat – cunosc un pic mai bine, privind imagini care ma rascolesc si ingandureaza. Multumesc!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s