Lumini și umbre

sursa – Vulturesti

Scăldată mi-e inima de soare. Un soare imaginar. Dincolo de înnourările de afară, terne și fulguitoare, din nou. Și eu care aștept, înfrigurată, primăvara, pe care o văd tot mai adesea străpungând cu forță pământul umed și sătul de rece…

Umbrit mi-e sufletul de tristețe. Țesătură străvezie de gânduri m-a învăluit, precum un giulgiu. Cenuşiu, maroniu, caldarâm obosit de paşi…

Sunt tot eu, și în umbră, și în lumină. Sunt tot eu, cea bucuroasă și cea tristă. Tot eu, cea copilă și cea apăsată de ani și morminte. Sunt eu, colorată și decolorată de viață. O tapițerie ciudată ce strânge an de an noi și noi istorii, imperfecțiuni de fațadă ce fac din povestea și viața mea unicat. Ici, o forjare răsucită în fier, colo piron înfipt adânc în carne. Ca să nu cumva să uit că nu sunt aici pentru vecie. Că destinația mea e neschimbată, că El îmi va șterge lacrimile odat’ şi îmi va dărui o altă haină, în sfârşit imaculată. De-acum abia, pentru vecie.

 

Oameni. Relații

Ființe sociale suntem.

Nu putem fără relații, și relațiile ne dau zilnic o mulțime de bătăi de cap. Dar ce este o relație…? O legătură între două suflete, dincolo de oportunisme, de interese și superficialități, dincolo de legături impuse de circumstanțe, nevoiri… O legătură, o îmbiere la interacțiune, la îmbogățire reciprocă, la întrajutorare… la dăruire…

Un suflet nu are vârstă. Trupul lui, însă, are. Îl poate limita, îl poate ține prizonier, îl poate ascunde celor din jur, exact ca o costumație de clovn… îl poate ascunde celor nerăbdători să zărească dincolo de… perdea. Și totuși… sufletul este marcat de faptul că „purtătorul” este femeie sau bărbat. În ce sens…? Cât de influențat mi-e sufletul de avalanșa hormonală zilnică? Cât de maleabil mi-e sufletul prin faptul că trăiesc (fără să fi avut vreun cuvânt de spus în această privință) în trup slab și complex de femeie?

Hm…

Un suflet însetează după lucruri ce transcend nevoile fundamentale ale acestei vieți biologice – aer (oxigen), mâncare, apă, haină, căldură…

Imagini pentru relationship

Care o fi oxigenul pentru suflet? Care mâncarea? Ce ne este indispensabil? Comunicarea, sensibilitatea, delicatețea, compasiunea, tandrețea, dăruirea, dragostea unui alt suflet? Să te știi înțeles? Să te știi așteptat, dorit? Să te știi îngrijit? Iubit? Că îi pasă cuiva…? De ce i-ar păsa? Toate astea îți dau aripi, te fac să visezi, să îți dorești, să speri… să trăiești! Ce anume ne face „atrăgători” altuia? Sigur, o vreme, mai ales în zburdălnicia adolescenței, a tinereții pline de încântare și frumusețe, ne lăsăm orbiți de cele palpabile, de carapacea exterioară, fără să ne batem prea mult capul cu cele interioare, cu cel care îl alcătuiește, indiscutabil, pe acel „eu,”… sufletul veșnic al celui care ne-a „răpit” inima.  Farmecul este înşelător şi frumuseţea este trecătoare (Prov.31:30a) – știm.  Sunt alte lucruri care nu sunt nici înșelătoare, nici trecătoare. Temerea de Cel Atotputernic – înfiorarea sufletului în fața Creatorului, o sfială în fața altui suflet nemuritor, replică a Chipului lui Dumnezeu…

Mă uit la câțiva oameni celibatari din jur, oameni frumoși, fără doar și poate (și nu mă refer la gusturi legate de dimensiuni trupești, toate discutabile…), și care nu se văd unul pe celălalt. Fiecare se „poticnește” în câte un lucru izbitor pentru ochi sau minte. Și nu pun mare preț pe frumusețea fără vârstă și nestricăcioasă a celui care se ascunde după „defectele” unui trup neatletic, ale unui ochi miop, ale unei circumferințe abdominale generoase, ale unei înălțimi „neavantajoase,” și câte și mai câte. Și își poartă singurătățile fiecare cum poate mai bine. Cu durere în ochi și în suflet, însă.

Căldura și bunătatea unui suflet vor fi întotdeauna mai atrăgătoare (mie) decât calitățile unui manechin (pe care le voi admira întotdeauna ca un estet și iubitor al anatomiei clasice ce sunt…), dar nu îmi vor încălzi inima și nu îmi vor înfiora sufletul precum o vorbă sau o întindere de mână agapic, fără a aștepta nimic neapărat în schimb, dar care să știe, la rându-i, să primească generos toate lucrurile bune pe care le am și eu, de oferit. Chiar dacă este mai ferice să dai decât să primești, parcă nu e nimic mai încântător într-o relație decât să știi în egală măsură să primești, fără să ceri, cum înveți să și dai. Și cât de amețitor de fin e echilibrul între a primi fără a cere, și a aștepta, însetat parcă, tainic, dăruirea celuilalt. Necondiționat.

Mă înfioară gândul că, fără să vreau, am atins o taină.