Nu sunt „prea puțin”

articol original aici

sursa aici

Nu sunt prea puțin. Nici tu nu ești. Dacă citești rândurile mele, rostește cu glas tare. NU sunt prea puțin.

Astăzi am permis cuiva să mă facă să mă simt că sunt prea puțin.

Sunt prea puțin potrivită.

Sunt prea puțin calificată.

Sunt prea puțin informată.

Sunt prea puțin vrednică.

Dar eu nu sunt prea puțin. Eu sunt exact cum trebuie. Eu sunt suficient.

Astăzi am permis cuiva de curând întâlnit să mă facă să mă simt ca și când aș fi prea puțin. Cum de am îngăduit să mi se întâmple? Cum de am dat acestei persoane acea putere asupra mea și a dominat conversația pe care eram absolut capabilă să o am?

Sper că i-am arătat har.

Sper că i-am vorbit cu stil și finețe.

Cred că așa am făcut și sunt convinsă că ea este cu totul inconștientă de emoțiile pe care mi le-a invocat, și care au ridicat la suprafață o mulțime de nesiguranțe..

Ea a pășit înaintea mea convingătoare, sigură pe sine și  controlată. Toate acele calități pe care le am și eu la rândul meu, dar în acel moment m-am simțit dezbrăcată de toate acele calități când ea a luat cu asalt interacțiunea noastră. Sunt aproape 100% sigură că ea habar nu avea că eram cu totul pregătită să îi ofer răspunsurile necesare în acea conversație. Ea era dominatoare și simțea că își putea impune expertiza, ceea ce a și făcut. Stăpânea lucrurile despre care vorbea iar eu am fost fericită să o las să îmi împărtășească informațiile ei, dar în același timp era echipată și pregătită.

Mi-a luat ceva timp să mă eliberez de toate și chiar în timp ce scriu aceste rânduri îmi dau seama că sentimentele acestea că aș fi „prea puţin” apar în viața mea mult mai des decât îmi face plăcere să recunosc.

Am ajuns acasă și mi-am cercetat sufletul și, da, am cercetat Biblia și am ajuns în final la versetele acestea din Psalmul 139: 13-15.

Tu mi-ai întocmit rărunchii; Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Te laud că sunt o făptură atât de minunată – minunate sunt lucrările Tale! – şi sufletul meu ştie foarte bine aceasta. Oasele mele nu erau ascunse de Tine când am fost făcut într-un loc ascuns, când am fost ţesut în adâncimile pământului.

Asta sunt eu.

O făptură atât de minunată.

Și tu, prietene, ești la fel.

Nu ai niciun motiv serios să te simți vreodată mai puțin de atât. Dumnezeu ne-a făcut pe fiecare să fim persoanele perfecte care suntem.

Eu sunt suficient. Sunt eu.

Sunt o făptură atât de minunată, și asta e suficient.

Relații. Nedumerire

sursa aici

Cum sa faci cand nu mai ințelegi lumea?

Te mulțumești să mergi înainte fără să o înțelegi.

Continui să iubești și să dăruiești, pe cât posibil, necondiționat – pentru că așa ești tu și nu poți altfel.

Continui să mergi înainte (parcă ar fi rost de altceva)

Pe când credeai că se dezmorțește un colțișor de lume, cald și primitor, iată că nu.

Trandafirul înflorește la timp. La fel înflorește și firul de iarbă, după ce răsare și crește în ritmul care i-i hărăzit. Nu îl poți grăbi. Dar iată, îl poți împiedica să o facă. Puțină „iarnă”… e îndeajuns.

Nu pot decât să mulțumesc, trist, că am cunoscut totuși potențialul unei legături sufletești, chiar dacă ea… nu se va concretiza în nimic mai mult. Pentru că a venit, iată, din nou iarna.

Ar fi putut fi. Dar nu este.

Oameni, străini, rătăcesc prin lume, caută, doresc, așteaptă… fiecare cu tainele și himerele lui, cu dorințe și patimi… interacțiunea între două astfel de lumi poate fi dulce, poate înfiora, poate naște tandrețe, poate renaște (cred) chiar dorința de a trăi… chiar cred că pentru unii oameni, interacțiunea umană poate reda pofta de a trăi. Dar uneori nu se întâmplă așa. Și interacțiunea e doar o trecătoare ciocnire, unuia plăcută, altuia incomodă, și trecem fiecare mai departe, pe drumul lui… fără a împărtăşi celuilalt mireasmă.

Dar cât de mare e potențialul de rănire în vulnerabilitatea deschiderii în fața celui străin…

Da, Domnul a dat, dar nu El a luat.

Cam asta e forța pe care o are un om. În fața Domnului. De a lua înapoi ce a oferit, poate iluzoriu totuși, la un moment dat de dărnicie (rătăcire?).

O, și nici pe departe nu (mi-)e împlinitoare voluptatea (unui simțământ, poate) pe cât (mi-)e dăruirea de suflet.

Am primit. Mulțumesc și pentru atât.