sursa foto Vulturești
Geamul mi-aduc aminte că s-a spart demult.
Și când m-am trezit că mă bat vânturile și ploile, a trebuit rezolvată problema cumva. Așa că m-am în-claustrat. Înăuntru. M-am zidit. M-am ferit. M-am… adăpostit. Afară mai bat vânturile și ploile și acum. Dar eu sunt bine. Nu mă mai știe nimeni. Dar eu sunt bine. Sau n-au decât să creadă ce vor ei. Câți pot (vor) trece mai departe fără să vadă? Fără să MĂ vadă? Toți. Aproape. Câte unul se mai oprește, îngândurat, și privește lung la zidul ce mă „apără” de indiscreții. Și de durere. Scutură din cap și trece mai departe. Fiecare cu of-ul lui. Și câte ferestre nu afișează geamuri impecabile, perdele grațioase, fațade imaculate, dar îndărăt, tot zid e.
Un singur lucru am neglijat – impardonabil – odată cu apărarea mea m-am izolat de tot ce îmi dăruiește bucurie și fior, tot ce mă încântă și… chiar și lucruri fără de care nu puteam trăi – aer, lumină, soare… lună…
Oare câte clipe, câte ceasuri, câte ierni trebuie să treacă până devine zidul de nedărâmat și învață toți să treacă mai departe fără să mai clatine din cap, ci să creadă că așa e normal? Și chiar eu, și să îmi doresc de-acum să-l dărâm, să nu o mai pot face…?
Ai mare grijă ce ziduri înalți, fie ele și pentru o zi. Că poate uiți de ele, și când să iei o gură de aer, aer curat, să nu mai știi că acolo, cândva, era o fereastră… pentru că doar ei, din afară ți-ar mai putea aduce aminte, dar și ei s-au obișnuit cu ciudățenia și mâhnirea zidului în geam. Și dacă o dată i-ai alungat cu o privire sau vorbă mai aspră, să nu-și mai dorească oricum să se mai atingă de geamul sau sufletul tău. Că s-au obișnuit într-o societate instant, cu relații superficiale și aducătoare de beneficii. Și atât.
Arinuck ptl 