Angajatii. Si valorizarea

“Cel mai important capital nu sunt clienții tăi; ci angajații cei mai loiali. Dacă ai grijă de angajații tăi, și ei vor avea grijă de clienții tăi.”

Oleg Vishnepolsky

“Demisionez!”

Fusesem promovat pentru prima oară într-o poziție de management pentru performanțele mele ca și contribuitor individual.

În decurs de 6 luni, unul din cei mai buni dezvoltatori pe care îi aveam s-a prezentat în fața mea cu o demisie. Întotdeauna lucrasem foarte bine cu ea când fusesem eu însuși un dezvoltator.

Eram șocat.

Am întrebat-o – De ce?

Mi-a spus că se simte neapreciată, fără valoare, nu mai vedea imaginea de ansamblu și nu avea nicio perspectivă de promovare.

Nu mă trimiseseră la cursuri de management, dar aceasta a fost cea mai bună lecție de management pe care am primit-o vreodată.

Înainte de această demisie, ținta mea erau proiecte și probleme, și să îi ajut pe cei care aveau nevoie de ajutor.

Ea nu avusese niciodată nevoie de ajutor, iar proiectele ei erau încheiate la timp, ca un ceas elvețian.

În cazul ei, îmi scăpaseră câteva dintre căsuțele cuprinse în diagrama de mai sus: implicată, mentorată, apreciată, prețuită, angajată într-o misiune. Sigur că o prețuiam și o apreciam, dar niciodată nu îmi luasem timp să i-o arăt.

După o lungă conversație, am convins-o că învățam să fiu un lider, și că tocmai îmi oferise o lecție importantă, apoi am rugat-o să îmi mai dea o șansă. Am fost smerit și plin de apreciere față de ea.

Ea mi-a mai dat o șansă, și a rămas în firma noastră. Am continuat să lucrăm împreună încă mulți ani după aceea.

În plus la căsuțele din diagrama de mai sus aș dori să adaug faptul că angajații vor rămâne în firmă atunci când

1) le creăm oportunități, și le oferim oportunități de a crește

2) ne asumăm riscuri pentru ei

3) le tratăm problema ca și când ar fi chiar problema noastră

4) luăm poziție pentru ei

5) îi tratăm corect

6) suntem onești față de ei

Nu-i așa?

 

M-a pus pe gânduri.

Pentru că sunt cu o hârtie de demisie în inimă.

Și chiar nu lipsește mult să o aștern pe hârtie.

Pentru că poate a venit timpul să refuz să îmi fie abuzate drepturile în continuare. Și să fiu călcată în picioare, neapreciată, tratată permanent ca preș și nu ca nestemată de preț. Există o limită. Dincolo de care nu mai am valoare în proprii mei ochi. Nu vreau să o cunosc.