Înainte să plec

articol original aici

Traducere:

Înainte să plec

Timpul se schimbă pentru un tânăr chirurg bolnav de cancer pulmonar metastatic

de Paul Kalanithi

PK1
fotorafie de Gregg Segal

În rezidențiat, era o vorbă: Zilele sunt lungi, dar anii trec repede. În perioada de pregătire ca neurochirurg, ziua începea puțin înainte de ora 6 dimineața și se termina odată cu ultima operație, care depindea în parte de cât de rapid te mișcai în sala de operații..

Extra:

interviu video

interviu audio

 

Paul Kalanithi

Timpul acasă. Timp petrecut cu înțelepciune

Abilitățile unui rezident într-o specialitate chirurgicală este evaluată în funcție de tehnica și viteza sa de lucru. Nu poți fi neglijent și nu poți fi lent. Încă de la prima plagă suturată, dacă îți iei prea mult timp pentru a fi precis, te trezești că tehnicianul răspunzător de sterilizarea din sală te anunță: „Se pare că avem un chirurg de mâna a doua în sală!” sau „Înțeleg strategia ta – când termini de suturat prima jumătate a plăgii, cealaltă se va fi vindecat deja. Deci muncă făcută pe jumătate – smart!” Șeful rezidenților îl va sfătui pe junior: „Învață de pe acum să fii rapid – poți învăța mai târziu să fii bun.” Ochii tuturor sunt permanent la ceas. Pentru siguranța pacientului: Cât timp a fost pacientul anesteziat? În timpul procedurilor lungi, nervii pot fi lezați, mușchii pot ceda, începând să se autodistrugă și pot duce chiar la afectare renală. Pentru binele tuturor: La ce oră ieșim din sală deseară?”

Sunt două strategii pentru a scurta timpul, cea a țestoasei și cea a iepurelui. Iepurele se mișcă cât poate de repede, mâinile se mișcă rapid, instrumentele zăngănesc, cad pe jos; pielea se deschide precum o cortină, osul trepanat din craniu ajunge pe tăviță înainte ca praful osului tăiat să apuce să se așeze. Însă e posibil ca deschiderea făcută să trebuiască ajustată cu un centimetru într-o parte sau alta, pentru că nu expune bine zona care trebuie operată. Țestoasa, în schimb, se mișcă sigur, nu irosește nicio mișcare, măsoară de două ori, taie o singură dată. Niciun pas al intervenției nu necesită revizuire; totul se petrece într-o ordine desăvârșită. Dacă iepurele face prea multe erori minore și trebuie să tot corecteze, țestoasa reușește să câștige cursa. Dacă țestoasa pierde prea mult timp planificându-și fiecare pas, iepurele câștigă.

Partea nostimă despre timpul din sala de operații este că indiferent cum îl petreci, într-o goană continuă sau la pas sigur și constant, este faptul că nu simți cum trece. Dacă plictiseala, așa cum spune Heidegger, este conștientizarea trecerii timpului, aici avem de-a face exact cu opusul: concentrarea intensă face ca arătătoarele ceasului să pară a fi amplasate arbitrar. Două ceasuri pot părea un minut. Odată ce ai încheiat sutura finală și plaga este pansată, timpul își reia cursul firesc. Aproape că auzi un oftat. Și începi să te întrebi: oare cât timp va trece până se va trezi pacientul? Cât timp am până la următoarea intervenție? Câți pacienți trebuie să consult până intru din nou în sală? La ce oră o să ajung deseară acasă?

Abia când ai terminat cu ultimul caz simți cât de lungă a fost ziua, și începi să îți târșâi picioarele. Ultimele sarcini administrative înainte să părăsești spitalul, indiferent cât de multe ore au trecut de la miezul zilei, ți se par o corvoadă. Nu pot aștepta oare până mâine? Nu. Cu un oftat, pământul își continuă rotația în jurul soarelui.

Însă anii, așa cum spunea zicala, chiar au zburat. Șase ani au trecut cu viteza luminii, și mă apropiam de ultimul meu an de rezidențiat. Am dezvoltat un set clasic de simptome – scădere ponderală, febră, transpirații nocturne, durere severă de spate, tuse – toate au indicat în direcția unui diagnostic care s-a confirmat rapid – cancer pulmonar metastatic. Viteza cu care timpul se mișca s-a schimbat radical. Am făcut cu greu față ultimului an de rezidențiat în timp ce urmam si tratament de specialitate. Cancerul a recidivat, am făcut din nou chimioterapie și am avut mai multe spitalizări prelungite.

Părăseam spitalul slăbit, cu picioare subțiri și păr mult rărit. Nu mai eram capabil să lucrez, așa că am fost nevoit să rămân acasă, convalescent. Să mă ridic din scaun sau să iau un pahar cu apă necesita un efort susținut și multă concentrare. Dacă timpul se dilată atunci când mergi cu viteză mare, oare se contractă atunci când abia dacă te mai poți mișca? Cu siguranță că da: pentru că ziua s-a scurtat considerabil. Activitatea unei zile părea a se rezuma la o consultație la medic, sau vizita unui prieten. Tot restul timpului, trebuia să mă odihnesc.

Nu mai reușeam să fac diferență între zile, iar timpul a început să stea pe loc. În engleză, avem diferite utilizări pentru cuvântul ceas – „Cât e ceasul? E 2:45” dar „trec prin niște ceasuri grele.” Timpul a început să însemne altceva decât ticăitul ceasului, mai degrabă o stare de fapt. S-a instalat o stare de lâncezeală. Concentrat în sala de operații, unde poziția arătătoarelor ceasului puteau părea arbitrare, dar niciodată lipsite de sens. Acum timpul zilei nu mai avea nicio însemnătate, iar ziua din săptămână chiar și mai puțin de-atât.

Cu toate acestea, există o dinamică în casa noastră. Fiica noastră s-a născut la câteva zile după ce am fost externat. Săptămână după săptămână, înflorește de-a dreptul: prima privire ațintită, primul zâmbet, primul râset. Pediatrul i-a consemnat regulat creșterea în fișă, i-a marcat progresul de-a lungul timpului. 

PK2

Paul Kalanithi savurează clipele petrecute cu fiica sa, Cady.

Conjugarea verbelor a devenit neclară. Cum era corect? „Sunt neurochirurg,” „am fost neurochirurg,” sau „Am fost neurochirurg cândva și voi fi din nou într-o bună zi”? Graham Greene simțea că și-a trăit viața în primii 20 de ani și că restul i-au rămas pentru a reflecta. La ce timp trăiam eu? Eram și eu, ca un personaj epuizat al lui Green, dincolo de timpul prezent și în miezul timpului trecut? Timpul viitor părea gol și, pe buzele altora, lipsit de sens. De curând îmi sărbătorisem întâlnirea de 15 ani de la absolvirea colegiului; părea lipsit de politețe să îi răspund urării unui coleg de „ne vedem la întâlnirea de 25 de ani!” cu „probabil că nu!”

Cu toate acestea, exista o dinamică în casa noastră. Fiica noastră s-a născut la doar câteva zile după externarea mea din spital. Săptămână după săptămână, a înflorit: prima privire ațintită, primul zâmbet, primul râset. Pediatrul ei îi consemna în mod regulat creșterea în fișă, marca progresele pe care le făcea în timp. O prospețime înviorătoare o înconjura. În timp ce stă în poala mea zâmbind, fascinată de fredonatul meu fără habar, o lumină incandescentă pare să lumineze toată camera.

Timpul pentru mine are două tăișuri: fiecare zi mă îndepărtează tot mai mult de ultima recidivă, dar în același timp mai aproape de următoarea recidivă a cancerului meu – și implicit, de moarte. Poate că mai târziu decât cred, dar cu siguranță mai devreme decât mi-o doresc. Îmi imaginez că există două moduri de a reacționa la această conștientizare. Cea mai evidentă ar fi un impuls de a mă arunca într-o activitate frenetică: să „îmi trăiesc viața din plin,” să călătoresc, să sărbătoresc, să îmi împlinesc o serie de ambiții neglijate. O parte din cruzimea diagnosticului de cancer, totuși, nu este acela că timpul îți este limitat, dar și acela că te stoarce de energie, reducând drastic activitățile pe care reușești să le înghesui într-o singură zi. Eram un fel de iepure istovit care își continua acum alergarea. Dar chiar dacă aș fi avut energia necesară, prefer totuși o abordare mai asemănătoare țestoasei. Meditez, privest, iar în unele zile, pur și simplu vegetez.

Fiecare din noi cedează în fața finalității. Cred că nu sunt singurul care ajunge la această stare de împlinire. Majoritatea ambițiilor sunt fie atinse, fie abandonate; într-un fel sau altul, aparțin trecutului. Viitorul, în loc să mai reprezinte o simplă scară pentru a atinge obiective în viață, devine un prezent perpetuu. Banii, statutul social, toate deșertăciunilor descrise de Eclesiast, prezintă o atracție atât de mică în ochii mei acum: goană după vânt, în adevăr.

Dar există un lucru care nu poate fi dezbrăcată de viitorul său: fiica mea, Cady. Sper să trăiesc suficient ca să îi rămână vreo amintire cu mine. Cuvintele au o longevitate pe care eu nu o mai am. Credeam că i-aș putea lăsa o serie de scrisori – dar ce să îi spun oare? Nu știu cum va fi fetița aceasta la 15 ani; nu știu nici măcar dacă va accepta numele de alint pe care i l-am dat noi. Poate că există un singur lucru pe care îl pot spune acestui copil, care este viitor în totalitate, și a cărei viață se suprapune pentru puțină vreme cu viața mea, care, respingând prezumțiile puțin probabile, este în întregime despre trecut.

Mesajul este simplu – atunci când ajungi într-unul din multele momente din viață când trebuie să dai socoteală de tine însuți, fii credincios celui care ai fost, lucrurilor pe care le-ai făcut, însemnătății pe care ai avut-o pentru lume, dar te rog, nu desconsidera deloc faptul că ai umplut zilele unui muribund cu o bucurie imensă, o bucurie pe care nu am cunoscut-o niciodată în anii dinainte de a fi fost tu aici, o bucurie care nu mai însetează după tot mai mult, ci se odihnește, împlinită. În aceste vremuri, chiar acum, asta este un lucru extraordinar..

[Nota editorului: Paul Kalanithi s-a stins din viață la 9 martie 2015, la vârsta de 37 de ani. Acesta este necrologul lui.]

ZILELE SUNT LUNGI, DAR ANII TREC REPEDE

Paul Kalanithi se deschide și împărtășește despre lupta pe care a dus-o cu cancerul său pulmonar și cum își întâmpină propria mortalitate. Fotografie de Norbert von der Groeben 

PK3.jpg

Dr. Paul Kalanithi, a fost instructor în cadrul catedrei de neurochirurgie al Universității de medicină Stanford, și membru al Institutului Stanford de Neuroștiință. S-a stins din viață la 9 martie 2015. Informații suplimentare puteți găsi la dresa http://paulkalanithi.com.

 

 

2 thoughts on “Înainte să plec

  1. Îți mulțumesc pentru postare. Să știi că mi s-a făcut pielea de găină citind-o. Poate și pentru că sunt rezident pe o specialitate chirurgicală și, ca mulți alții sunt în căutări. Și o să-mi permit, sper să nu te superi, să o repostez și eu. Mi-ai pus o oglindă în fată și pentru asta îți mulțumesc !

    • Cu drag.. Pregătesc o cuvântare mâine, și tot citesc. Și mai postez câte ceva. Îți doresc luminare și tihnire. Insa unele răspunsuri nu ni-s date înainte de vreme. Oricât le-am căuta…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s