Seria CICATRICEA – 2

The Scar (Cicatricea), cu Aurelia Osmanaj (RO/EN)

Aurelia Osmanaj The Scar Cicatricea, mamica specialaAdelina 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

multumesc, Albert.

(repostare)

RO: The Scar (Cicatricea), cu Aurelia Osmanaj

Un doctor. O privire. Totul a început așa: “Aveți necazuri… aveți un copil autist.” Am privit cu respirația tăiată spre Adelina, apoi din nou spre medic, îmi părea o farsă de umor negru, așteptam parcă să retragă tot ce a spus, erau doar 5 minute de când intrasem în cabinet, ”e nebun el ori am înnebunit eu” mi-am zis în gând…

Mi-a întrerupt vocile mentale continuand:
– Dumneavoastră știți ce este autismul?

– Nu știu nimic despre autism, am răspuns repede, deși câte ceva citisem pe undeva.

– Nici măcar noi doctorii nu știm prea bine… dar o să vă invit din nou la cabinet să mai stăm de vorbă și o să începem un soi de tratament care să o ajute să se concentreze.

Mergeam încet fără grabă de a-mi chema repede un taxi ca altadată, pășeam agale pe o alee care dealtfel nici măcar nu știam unde duce, de mână cu ea și simțind ecoul vorbelor medicului în urechi, o parte din mine îmi șoptea calmă că nu poate fi real, cealaltă reacționa haotic cu gânduri răvășite. Nu eram conștientă atunci, dar am realizat mai târziu că acolo în ziua aceia în cabinetul acela începea o călatorie…

Mintea mea, inima, celulele corpului meu se împarțiseră în două tabere, vocea uneia dintre ele îmi șoptea “cu siguranță este un diagnostic greșit”, cealaltă deși agitată punea cap la cap amănunte pe care până atunci le considerasem nesemnificative… noaptea în care Adelina venise pe lume, agitația, alergasem între două spitale pentru ca la ora 2:00 din noapte nimeni nu se grabea să aprindă lumina într-o sală de nașteri, ”nu se va naște încă” mi-a strigat una dintre asistente de la primul spital, ”încearcă să dormi și liniștește-te pentru că deranjezi”, de liniștit nu m-am liniștit, dar am hotărât să nu mai deranjez.

În toate durerile alea nici nu știu cum am reușit să alerg până la ieșirea din spital, să mă urc pur și simplu într-un taxi și să merg la alt spital, aici dupa o ora de lacrimi i-am convins să aprindă nenorocita de lumină dintr-o sală de nașteri și Adelina s-a născut… era frumoasă, cea mai frumoasă!

Un alt flash îmi apărea în minte, o altă noapte agitată… noaptea de după un vaccin când copila ardea pur și simplu, am alergat la spital speriată, mai speriată decât atunci când venise pe lume, i-au făcut împachetari și atât… de a doua zi a fost bine, sau așa mi s-a spus.

Simțeam o luptă cu mine și din mine, două tabere adverse, una îmi striga “acceptă!” cealaltă “nu am un copil autist!” Un uragan interior, două uragane, trei, furie, neputință, amar, confuzie. Haos.

– Apă mami.

Vocea ei m-a trezit din toate senzațiile acelea gri.
– Vrei apă mami?

Îmi dă din cap în semn de da.

– Ne oprim să cumpărăm apă iubito, am mare nevoie și eu.

Am intrat într-o cofetărie, doamna de dincolo de tejghea părea de departe o ființă caldă și blândă, ne-a întâmpinat cu un zâmbet amabil, m-am apropiat probabil cu un aer trist și am cerut două pahare cu apă naturală.

– Luați loc la masă, vă rog, vi le aduc imediat.

A revenit în nici două minute cu paharele aranjate frumos pe o tavă ce părea de argint, a postat primul pahar în dreptul Adelinei, apoi în fața mea pe al meu, a facut un pas mic înapoi ținând tava cu mâinile aproape de piept și privindu-mă zâmbind a spus:

– Ce fetiță frumoasă aveți! Să vă trăiască!

– Mulțumesc, am răspuns încet.

– Pot să mai fiu de ajutor cu ceva?

Fraza asta a adaugat-o pe un ton atât de convingător și de cald, încat m-am auzit spunând:

– Da… Știți cumva ce este autismul?

M-a privit un pic șocată, apoi a privit spre fetiță, apoi iar spre mine.

–  Nu, nu prea știu.

-Nici măcar eu nu știu, am spus încet ca și când aș fi sperat să aud doar eu.

Doamna s-a retras un pic jenată parcă, Adelina butona telefonul meu liniștită, iar eu cu paharul lipit de buze sorbeam încet din apa aceea și la fiecare picătură pe care o înghițeam venea către mine alt gând, altă întrebare… ”din toată ziua asta nebună, plină de cuvinte grele și de senzații, din toată ziua asta nebună începută cu ploaie și sfârșită mai rău decât atât.. nu știu ce să salvez… aș vrea să nu existe ziua asta, aș vrea apa asta pe care o beau fără să-mi fie sete să spele cumva toate gândurile astea, aș vrea Adelina să îmi vorbească fix în clipa asta clar și răspicat la fel ca orice alt copil de vârsta ei, să-mi dea un semn că este un copil normal… să ajung acasă râzând că medicul ăsta s-a înșelat ”.

– Adelina! nu mi-a răspuns nimic, am mai încercat o dată cu numele de alint „Lina” ?!

Fără să ridice năsucul din telefon i-am auzit glasul:
-Nu acum mama.

În noaptea aceea nu am putut să dorm, am încercat, dar de fiecare dată când simțeam nevoia să închid ochii auzeam pe repeat același lucru: “aveți necazuri, aveți un copil autist!” iar și iar…

M-am ridicat din pat și am mers pe balcon la un moment dat, era trecut de ora 1, am privit pe fereastră dar nu reușeam să observ nimic decât liniște și întuneric, mă simțeam surdă și oarbă deopotrivă, aș fi vrut să sun pe cineva sau aș fi vrut să deschid larg fereastra și să strig tare: “Ce să mă fac???” și să aștept un răspuns, o voce din univers să îmi răspundă ceva, ceva care să îmi alunge toata teama aia…

Am privit-o pe Adelina dormind, era frumoasă și chipul ei parcă îmi zâmbea, un zâmbet dintr-acela care îți spune“ fugi de aici, sunt bine.”

Am deschis pc-ul și am tastat pe google: “simptome pentru autism”, s-a deschis repede o multitudine de texte, am clikat pe primul și am început să citesc…în câteva secunde îmi tremurau mâinile, am clikat imediat X și am închis totul.

Am ieșit iarași pe balcon și mi-am aprins o țigară, în mintea mea singurul om căruia aș fi vrut să îi vorbesc era mamaie a mea, singura ființă în fața căreia aș fi putut să pâlng fără teama de a mi se spune că plânsul nu ajută cu nimic… Dar ea nu mai era…

La cinci ani când un necunoscut se apropia de mine, ba chiar și de era cineva cunoscut, eu mă ascundeam în spatele picioarelor mamaiei mele. Nu îmi amintesc foarte multe detalii de la vârsta aceea, dar știu sigur că stăteam cu sufletul la gură de teamă să nu fiu intrebată ceva și să trebuiască să răspund, și mai îmi amintesc cum fața mea devenea roșie și îmi ardea de emoție, astea mi le amintesc bine. Mamaie zâmbea și spunea “e timidă”.

Oamenii timizi se nasc așa și așa rămân indiferent de cât de bine încearcă să ascundă asta, mai târziu adulți fiind.

Am plâns. Am plâns pentru că îmi era dor de ea, am plâns pentru că eram conștientă că autismul lovește un om slab, am plâns de teamă, dor, neputință și de milă. Mi-am plâns spre rușinea mea, singură de milă….

Viața este imperfectă, dar are o forță a ei. Biologicul are o putere ce face să se meargă mai departe… dar și lucrul acesta l-am conștientizat mult mai târziu.

În zilele ce au urmat mi-am derulat toată existenta de la venirea pe lume a Adelinei și până la prezentul trist care mă consumă ca pe o țigară aprinsă . Încercam să găsesc cauze, explicații, răspunsuri, vinovați poate.

O examinam atent, mai atent ca niciodată. O priveam cum alinia jucăriile strategic pe culori, șiruri în linie dreaptă, de la mic la mare și indiferent că erau sute nu se oprea decât atunci când o așeza cu grijă pe ultima, mă apropiam intenționat și luam una, copila venea imediat întindea manuțele să o înapoiez și o stabilea fix în locul ei inițial, făcea doi pași în urmă cât să observe imaginea în ansamblu și zâmbea mulțumită, castele din lego însoțite de plânset când ultima piesă dărâma totul, agitată relua, iar când efectul era același, supărată demola tot și plângea cu mâinile lipite de urechi. Vorbea puțin, doar cuvintele cât să îmi indice necesități particulare.

Din informațiile culese de pe diverse site-uri și forumuri de părinți de copii speciali, elementele astea comportamentale se potriveau perfect de trist cu profilul copilului eșuat pe planeta asta… copilul autist.

Dar! Dar într-o zi puiul de om ținând o revistă în mână spuse o fraza clar și răspicat: “Ai șansa să primești acest cadou…”

Respirația mi s-a oprit o secundă, două, trei… un minut, nu știu… am murit și mi-am revenit, nu știu dar cert este că am avut un șoc .
– Ade?

Nimic.

–  Adelina?! Poți să repeți te rog?!!

– Cadou! Cadou!

“Doamne am înnebunit, gata știu” mi-am spus, m-am așezat lângă ea pe fotoliu și am respirat adânc. Eram convinsă în clipa aia că a venit momentul să accept și să sun medicul pentru a solicita o nouă programare, altfel trebuia să îmi asum riscul de a cădea într-o latură total nefavorabilă atât mie cât și ei…

– Cadou mama, cadou. Îmi repeta asta întinzându-mi revista. Zâmbesc trist, și în timp ce îi mângâiam părul cu o mână cu cealalta apuc revista. Arunc fără niciun chef o privire pe copertă – spate și văd reclama la un televizor. Sub imagine, scria cu litere mici și roșii: “ Ai șansa să primești acest cadou…”

Rămân o vreme inertă fără nicio expresie… cu revista în mâini, sunt emoționată…” un copil bolnav nu poate fi bolnav dacă reușește să citească, asta fără o zi de grădiniță”, un copil este genial în condițiile astea dar nu bolnav.

Mâine voi merge la medic, îi voi dărâma toată teoria asta tristă la care m-a supus.

Așteptăm cuminți amândouă să ne vină rândul, Adelina sezută lângă mine își balansa picioarele și din când în când repeta “mama, doctorul cu jucării?”

Medicul acesta într-un colțișor al cabinetului are amenajat un soi de paradis pentru copii, jucării menite să țină copilul liniștit, astfel încât să își asigure calmul discuției între el și părinte. Adelina știa foarte bine unde suntem și detaliul important pentru ea, o făcea să fie nerăbdătoare. Eu la rândul meu aveam un nod în piept și o multitudine de emoții, în dimineața aceea îmi întrebasem doctorul de familie “ce cauzează autismul?” primisem un răspuns încurcat oarecum, nimic concret din care nu înțelesesem mare lucru pentru că fiecare frază începea cu “se presupune..”, ”posibil să…” iar în final accentuase “cea mai plauzibilă ar fi teoria genetică, ceva ereditar…”.

“Dar din ce am citit până acum, îmi reiese că persoanele autiste nu reusesc să aibă o familie și aproape nicio persoană diagnosticată în spectrul TSA nu a avut copii. Cum se face ca autismul este în creștere și nu se vorbește de cazuri izolate?”

M-a privit încurcat de întrebare și a răspuns aproape șoptit “trăim într-o lume în care preferam să încadrăm repede problemele, să le clasificăm într-o categorie și cu pași mai lenți ne preocupăm să studiem fenomenul… cred”.

Ușa cabinetului se deschise larg și apăru o asistentă frumoasă.
– Poftiți!

Adelina în câteva secunde era prezentă în colțișorul dedicat exclusiv copiilor și deja lua în mâini fiecare figurină și le rostea clar numele de personaje: „Sparky”, ”Ama”, ”Buster”, ”Pipirex”, ”Cip”… etc.

Doctorul o privea atent și zâmbitor, iar eu așteptam cu sufletul la gura să spună ceva de bine.

– Să îi interziceți televizorul.

Asta a spus. Copilul demonstra o memorie uluitoare iar în schimb acesta a fost “sfatul medicului”.

– Citește… am răspuns aproape tremurând și l-am privit fix in ochi.

A oftat… apoi a adaugat:
-V-am pregătit o rețetă cu rol calmant și de concentrare, și încerc să vă ajut să fie introdusă în programul de terapie la o fundație de aici din oraș, dar nu vă promit nimic pentru că au foarte mulți copii înscriși pe liste de așteptare, iar dumneavoastră, a facut o pauză, dumneavoastră va trebui deasemeni să urmați un program de consiliere pentru părinți. Trebuie să înțelegeți că autismul are diverse forme, unele uluitoare în care copilul se demonstreaza genial, dar în ansamblu vorbim de același lucru: la acest moment autismul este o boală gravă, la acest moment autismul este irecuperabil.

Din secunda aceea eu nu am mai adăugat nimic, doar dădeam afirmativ din cap și îmi doream să ies mai repede de acolo și să nu mă mai întorc niciodată, simțeam furie, furie până la lacrimi.

Am înțeles în mare cum funcționau lucrurile, dar nu am învățat mare lucru. Știu că nimic nu rămâne la fel doar pentru că ne place nouă sau doar pentru că gândul pozitiv ne face bine. Știu că soarele este un prieten fidel și revine zilnic, dar am înțeles și că în anumite zile toată lumina lui poate să ne dăruiasca doar disconfort.

Am înscris copila la o gradiniță, avea nevoie musai de integrare, doar varianta asta o acceptasem, cealaltă parte cu sacoșa plină de medicamente dobândită în urma rețetei nu voiam să o iau în calcul sub nicio formă din clipa în care mi-am aruncat ochii pe prospectele cutiuțelor frumos colorate, injectabilele le-am aruncat fără să le privesc chiar.

Gradinița: grup vesel de copii, doamna tânără, ambițioasă (am considerat eu), parinți zâmbitori.

M-am prezentat cu încredere și plină de speranță, la prima ședință organizată ad-hoc după nici două zile de la începere. În așteptarea venirii în sală a doamnei educatoare, priveam cu coada ochiului ceilalți părinți, vorbeau unii cu ceilalți, părea că se cunosc între ei dintotdeauna, își împărtășeau zâmbete, șoapte, povestioare funny despre copiii dânșilor , eu însă nu reușeam să comunic cu niciunul, nimeni nu mă întreba nimic, iar mie nu îmi venea nici cea mai vaga idee în minte, ceva care să mă introducă în atmosfera aceea de team building parentală ca să zic așa… mă simțeam stingheră și mă bântuia o senzație ciudată.

Doamna a venit elegantă și punctuală, s-au spus repede cerințele instituției, toată lumea a răspuns prompt și afirmativ, dupa care privindu-mă a spus : ”mai exista un scop al acestei reuniuni, sunt probleme cu Adelina! Deranjează pe ceilalți, și nu știm cum să procedăm. Atât eu cât și ceilalți părinți considerăm că ea nu ar trebui să fie adusă aici.”

În prima secundă am privit în spate de parcă așteptam să văd un alt părinte care ca și coincidență să aibă o fetiță cu același nume, ori poate inconștient așteptam ca unul din cei aproximativ 20 prezenți să spună „pe mine nu mă deranjează, copilul meu este prieten cu fetița”. Dar nimic decât o tăcere absurdă.

– La ce anume faceți referință? ce a facut? și unde ar fi locul ei dacă nu aici? m-am adunat rapid și am încercat să fiu puternică în fața „mulțimii sceptice” în care mă regăseam crud și fără preaviz.

– Adelina nu doarme la prânz și îi trezește și pe ceilalți, Adelina nu vrea să stea așezată pe scaunel cu mâinile la spate, Adelina a împins-o pe doamna îngrijitoare când a vrut să o schimbe, Adelina a aruncat cu creioane înspre mine când am vrut să fie atentă la tablă, Adelina imaginați-vă,că din senin vrea să strângă pe ceilalți copii în brațe și poate unii nu vor sau se tem!!!
A punctat ultima parte pe un ton aproape urlat…

Fața îmi ardea, bătaile inimii le simțeam accelerate. Am privit fața încruntată a educatoarei, am privit chipurile părinților de copii exemplari, am privit în gol ca într-o oglindă imaginară în care să îmi surprind propria-mi figură, mi-am privit mâinile, îmi tremurau.

– Adelina este suspectă de autism iar integrarea ei într-un sistem normal de învațământ în masă este absolut necesară în recuperarea ei rapidă, mai exact și mai concret: Adelina are nevoie de dumneavoastră și de copiii dumneavoastră pentru a nu se pierde. Definitiv.

– Aha, deci ați mințit, a spus pe un ton arogant educatoarea, nu ați anunțat de la bun început că este o problemă. Nu știu cum veți proceda de mâine, dar eu vă sfătuiesc ori să cautați o grădiniță speciala, ori eu una plec din gradinița asta. ”Cum să plecați?” s-a auzit o voce urmată de murmur…

Sincer, era incredibil ce auzeam și ce vedeam, eram într-o sală de clasă cu oameni normali, cu un educator ce în teorie a absolvit școli ce presupun pedagogie și psihologie, dar mă simțeam ca într-un bordel cu sânge pe jos, ori mai diplomat spus ca într-o sala de tribunal în boxa de acuzați, dar ce spun eu tribunal… mă simțeam ca un om condamnat la moarte pe nedrept și căruia i se ia până și dreptul la ultima dorință.

– Ședința s-a incheiat, a adăugat.

Mi-am luat haina pe mână și am ieșit din clasă, până am ajuns în curtea grădiniței aveam deja ochii împăienjeniți de lacrimi, m-am așezat pe o băncuță și am scos din poșeta pachetul de țigări, căutam să mă calmez și să nu merg acasă în starea în care eram, locuiam la 5 minute distanță. Am stat acolo preț de vreo zece minute cred, minute în care am decis că nu are rost să mai insist și să aduc fetița aici și să caut o altă grădiniță, voi merge cel mai bine la o grădiniță privată unde contra cost îmi imaginam că lucrurile vor fi diferite. Deși se anunțase ședința încheiată, în urma mea nu a coborât niciun părinte, îmi era ca și o confirmare că ședința fără mine a continuat. Mă simțeam izolată. Așa… izolata asemeni unui copil autist.

Nu te schimbi, nu uiți momente grele în care ai fi vrut foarte tare să te deschizi și poate nu ai fost înțeles ori poate nu ai fost capabil decât să faci nimic …iar uneori pentru a putea merge mai departe devine necesar deși incomod, să retrăiești totul de la capăt.

Noaptea de după ședința de la gradiniță a fost tot una nedormită, mai ales că seara Adelina a avut un moment în care m-a dărâmat complet. După nenumărate mișcări de dute-vino între camerele apartamentului, părea că pierduse ceva important și îl cauta agitată, încercând să o opresc i-am declanșat motivul pe care inconștient îl cauta: să răbufnească.

„Lina, Lina… spune-i lui mami ce este!” M-a privit adânc în ochi cum nu mai făcuse niciodată până atunci și a scos un urlet, un strigăt puternic infinit din care am reușit să descifrez un „nu pooot mama”, am strâns-o la piept și mi-am reținut lacrimile, copila îmi transmitea ceva.

Am așteptat dimineața cu sufletul la gură și am decis să îl sun pe tata, singura persoană din familia mea prezentă încă constant în orașul ăsta, este un om de modă veche care nu crede în prea multe lucruri, speranțele mele să fiu înțeleasă erau limitate dar aveam nevoia urgentă de a vorbi cu cineva, de a spune cuiva și de a auzi un comentariu poate de partea mea, o speranță dacă vreți. O speranță. ”Tata vino te rog pe la mine.” A venit. Vorbea continu, aceleași lucruri, aceleași probleme, sfaturi bune, atenționări.

– Tata, doctorul a spus că Adelina este un copil autist, am trântit fraza așa sec și pe nepusa masă.

M-a privit și apoi a răspuns scurt:
– Cumpără-i tratament și ocupa-te de ea.

– Tata, am izbucnit în plâns, tata autismul este ceva grav, copilul riscă să nu fie autonom niciodată, autismul este la fel de grav ca și cancerul sau orice altă boală oribilă din lumea asta, tata autismul nu are un preț material care să îl facă să dispară, autismul înseamnă nebunie într-o lume ca a noastră, tata în Romania autismul la 18 ani înseamnă schizofrenie, tata autismul înseamnă sfârșit crud într-o cămașă de forță ca și adult!!!! Și tata: mă simt singură într-o lume nebună!!!

– Calmeaza-te. O să vorbesc și eu cu medicul meu de familie .

Atât a spus, apoi s-a ridicat și a plecat. Cred că era speriat, la fel de speriat cum eram și eu, sau poate că a plecat imediat încât să nu simt și teama lui.

Și suntem siguri că visele alcătuiesc motorul omenirii? Și ce te faci când singura stare pe care o ai este aceea de incredibil amestecat cu neputință? Despre ce vise mai vorbim când viața a decis să îți ofere cea mai cruntă dintre stări… starea de anestezie.

În zilele următoare am început să caut info cu privire la o grădiniță privată. Am gasit una, condițiile erau bune, pretul pe lună însă era mult mai mare decât un salariu minim pe economie.

În Romania costurile unei facultăți sunt un fleac pe lângă plata unui an la o gradiniță privată pentru un copil .

Am înscris-o pe Adelina acolo, explicand de la început că este un copil puțin diferit și faptul că am mare nevoie de colaborare și înțelegere. Mi s-a permis să încercăm o integrare treptată și Adelinei i s-a dat voie să nu doarmă la prânz, căutându-se o altă variantă pentru intervalul orar alocat acestei etape din program, mai exact în timp ce copiii din grupa ei dormeau, ea vizita pe cei mici de la grupa bebe care asemeni ei nu voiau în ruptul capului să închidă ochisorii la comandă.

Prima situație particulară a apărut însa când Adelina într-o zi a luat un copil în brațe din grupa de bebeluși, iar acesta s-a speriat și a izbucnit în plâns, am privit filmarea pe camera de supraveghere, copilașul scâncea ca un pui necăjit iar Adelina s-a oprit în dreptul lui și nereușind să se exprime în alt mod l-a îmbrățisat cu inocență dar copilul s-a speriat, erau toți micuți la aproximativ 2 anișori, printre ei ea părea un uriaș între pitici. Privind filmarea aceea m-am întristat, bebelușii stateau acolo de la ora 9 pana la ora 16.00 îmi păreau triști și apatici… pruncii aceia aveau nevoie de mamele ce cu siguranță apelaseră la această alternativă pentru a nu își pierde definitiv carierele. Copilașii aveau nevoie de mamele lor iar Adelina avea nevoie de oameni pregatiți și de copii de vârsta ei.

Am privit filmarea împreună cu un domn, era tatăl bebelușului. Părea un om cald și inteligent, mă simțeam jenată de situație, am încercat să mă scuz, dar m-a oprit. Mi-a spus așa:
“Nu trebuie să vă scuzați”, a oftat scurt și privind fix spre monitorul cu înregistrarea a continuat,”nu este vina dumneavoastră că trăim toți într-o lume atât de tristă.”

Totul în jurul meu era un mare du-te vino și eu mă simțeam obosită, nu mai aveam nici măcar puterea să întreb sau să văd sau să mai simt. Mă simțeam obosită în general, fiecare noapte petrecută gândind la tot ce ar fi trebuit să fac, fiecare dimineață la ce ar trebui făcut. Un cerc fără sens, mereu ajungeam în același punct.

O priveam pe Adelina și mă simțeam vinovată, mă priveam în oglindă și mă gândeam cine sunt?! Cine sunt eu să nu țin cont de medic și de sfaturile sale… am decis să încep să îi administrez medicamentele…

Așteptarea câteodată nu este suficientă. Vin momente în care trebuie să mergi și să îți înfrunți viața. Trebuie să lupți chiar daca simți că nu ești pregătit pentru gală. Să rămâi nemișcat nu te va duce nicăieri și nu te va salva de suferință, pentru că anumite lucruri și anumite stări greu de acceptat dacă nu reușești să le reduci la tăcere chiar confuz fiind sunt capabile să te masacreze.
I-am dat picături și o pastilă dimineața, așa cum aveam indicat pe rețetă. Eram neliniștită, sunt genul de om care nu înghite pastile, de niciun fel. Simt o repulsie vis-a-vis de ele. Iertați-mă, dar asta sunt. Nu era simplu deloc să fac asta copilului meu, dar speram… speram să fie bine, am vrut să cred că medicamentele alea o vor ajuta.

Adelina a urcat veselă în mașina care trecea în fiecare dimineață și transporta copiii la grădiniță. „Plec la grădiniță mama”, mi-a strigat înainte să urce. Părea bine, ca orice copil fericit că urmează o zi nouă de pace și joacă. La o secundă după ce mașina a plecat am fost cuprinsă de un sentiment crunt de panică, încercam din răsputeri să alung tot dar era mult peste puterile mele.

La serviciu, scriam mailuri-urile cu telefonul în mână, ascultam oamenii ce mi se adresau privindu-mi telefonul constant, răspundeam scurt cu da sau nu, la fiecare minut controlam de parcă urma un apel. Și apelul a venit. În jurul prânzului, pe ecran era o voce „Grădiniță Ade”, așa salvasem. Am răspuns cred, înainte să sune efectiv.

-Aurelia, Aurelia.

Simțeam o caldură în genunchi, am raspuns un “da, spuneți vă rog!” cu o voce ce parcă implora să nu mai piardă timpul, eu eram, cine altcineva.

-Aurelia, am o veste mare pentru tine! Aurelia toți copiii dorm iar Adelina astazi doarme și ea, a adormit prima, uite îți dau la telefon și pe doamna Victoria, (educatoarea de la grupă). Se auzea pe fundal o adevarată bucurie și satisfacție, parcă cei de acolo tocmai câștigaseră un mare pariu. Am vorbit și cu doamna, toată lumea era super încantată, toata lumea înafară de mine. Adelina dormea, și eu știam bine de ce, i se comandase forțat să doarmă. Îi privasem copilei dreptul de a face ceea ce simte prin niște pilule și asta nu mă făcea deloc mândră de mine.

Există persoane care afirmă, că a trai lângă un copil autist înseamnă o specie de tiranie. Îmi vine să râd la gândul de cum ar arăta lumea în mâinile Adelinei. În primul rând nu ar exista minciuna, apoi mă gândesc zâmbind că fiecare săptămână ar avea o culoare, în săptămâna verde totul ar exploda de proaspăt, toate piețele ar fi pline de ierburi nemaiîntalnite până atunci și pe cer ai observa baloane cu heliu toate de culoarea smaraldului, în săptămâna roșie totul ar exprima iubire și viață. Ar exista de 365 de ori pe an ziua ciocolatei, și cine știe, poate așa am fi cu toții veseli…

Cu siguranță nu ar exista jumătăți de măsură, recipientele ar fi ori goale ori pline, ușile ar fi ori larg deschise ori închise, oamenii s-ar iubi până la absolut și nicidecum cu jumătăți de măsură, pentru că în ochii copiilor speciali negocierile și promisiunile pe jumătate făcute nu sunt deloc bine simțite.

Probabil semafoarele ar fi înlocuite cu un gen de distribuitoare de baloane colorate de săpun, ce vesele ar anunța în fiecare vineri sfârșitul de săptămână, iar în zilele de luni pentru a sarbatori noi începuturi pe cer ai vedea spectacol de foc de artificii. O tiranie. O tiranie dulce și cu idei clare de libertate.

Adelina mergea în sfârșit la grădiniță, o grădiniță pentru care îmi asumasem deja un credit bancar astfel încât să plătesc în avans ceva luni bune, dar nu de asta mă durea sufletul ci de alt preț era vorba. O vedeam schimbată, nu mai era ea, era un alt copil, unul apatic ce adormea din senin, un copil care nu mai striga râzând „sunt aici mama!!” sau „vreau să merg la mall pentru bunătăți!!” ori „sunt Adelina cea frumoasă!!!” devenise un copil subjugat de substanțe, un copil trist, copilul fără copilarie.

Trebuia să fac și să înțeleg ceva. Mi-am luat o zi liberă de la serviciu. Una doar pentru mine. Una în care să stau departe de casă, de Adelina din păcate, și de tot. Mi-am aranjat cu grijă în poșetă un tub de picături și o cutie pe care era scris: „Stratera”.

Mă simțeam ca un om programat cu o eroare: teama de a nu dezamăgi pe oricine îmi ieșea în cale, necunoscut sau cunoscut. Un virus puternic și într-o continua creștere. Mă împingea la tăcere când trebuia să vorbesc și la un strigăt interior când ar fi trebuit să stau în calm. Simțeam teama de orice, vedeam în jurul meu o lume plină de șefi, trăiam ceva absurd. Aveam pe suflet un fel de bug.

Lângă 3 picături de Rispolept și o pilulă de Stratera eu nu am simțit concentrare, ba dimpotrivă: depresie. Și da, probabil un medic mi-ar spune că situația este diferită și că medicamentele acestea acționează divers de la o persoană la alta, dar nu… nu cred…

M-am convins definitiv că îi fac rau Adelinei în ziua în care printre lacrimi mi-a spus “mami eu vreau să zbor!” și mi-a indicat cu degetelul fereastra.

Ai dreptul la speranță. Asta a fost dintotdeauna ultima și este cea mai dificilă. Dar să spunem realitatea: ce gust ar avea viețile noastre fără să ne imaginăm că totul va fi bine?

Părinte de copil special: tu știi cel mai bine ce înseamna să speri și să crezi nemoderat…

Aurelia Osmanaj – autor și fondatorul asociației „Și noi suntem copiii voștri”

Proiect coordonat de Lidia Leahu, președinte Asociația Abilidy

Mulțumesc pentru traducerea textului în limba engleză, Ramona Deznan!

EN: The Scar, with Aurelia Osmanaj

A doctor. A look. Everything started like that. „You have got troubles. You have an autist child.” I watched hardly breathing towards Adelina, than again to the doctor. It seemed a bad joke filled with black humour. I was waiting him to take back everything he said. There were only 5 minutes since I got into the cabinet. „He must be crazy or am I going crazy”, I said to myself. He interrupted the voices in my head:

– Do you know what autismus is?

-I don’t have any idea about autismus, i answered quickly, although I read before something about that.

– We as doctors do not know too much either… but I am going to invite you here again to talk more about it and we are going to start a new treatment that would help her concentrate.

I was walking slowly, without a rush to stop a taxi like I did before, on a street that I had no idea where could end, taking her hand and feeling the echo of the doctors words in my head. A part of me was saying that it could not be true, the other one was reacting chaotic with strange thoughts. I was not aware than, but I realised afterwards that I was at the beginning of a journey.

My mind, my heart, the cells of my body were separated in two, one voice was whispering ” it is a wrong diagnosis”, the other one agitated was setting details that up to that day I considered without importance… the night Adelina was born, I ran between two hospitals because at 2 o’clock in the morning nobody was in a hurry to set up the light in a room for giving birth. She is not coming yet, said a nurse from the first hospital, try to sleep and relax because you are disturbing the others.

I got relaxed but I decided not to disturbed anymore. With all those pains I succeed to run away, to get a taxi and to go to other hospital. Here  after an hour of crying I convinced them to turn on the damn lights and Adelina was born. She was beautiful. The most beautiful.

Another flash came trough my mind, another agitated night… the night after a vaccin. She was burning with fever. I ran to the hospital being scared, more than I was before when I gave her birth. They packed her with cold sheets and that was all. The next day she was fine, or at least that I was told.

I felt a battle with myself and within myself, two opposites parts. One was saying: „Accept that”, the other one: „I do not have a child with autismus”. An interior hurricane, two, three, fury, rage, helplessness, bitter, confusion, chaos.

– Water mum.

Her voice brought me back from all those grey sensations.

– Do you want water, baby?

She noded yes.

We stop here to buy some. I need it too.

We got in a cake shop. The lady behind the counter, seemed by far to be a warmm and kind person. She smiled at us. I approached probably having a sad face and I asked two glasses with natural water.

– Take a seat please. I will bring it immediately.

She came after 2 minutes with two glasses of water, on a tray that seemed to be of silver. She put the first one in front of Adelina, the other one in front of me, she took a step behind having the tray on her cheast and watching us with a smile she said:

What a beautiful child! May she live long!

Thank you, I answered slowly.

May I help you with anything else?

She said these sentence with such a kindness that I heard myself asking:

Yes, do you have any idea what is autismus?

She watched me in a shock and  then she looked at the girl and said:

No, I don’t.

I do not know either, I said slowly as if I had hopped to hear myself.

The lady went away a little embarrassed. Adelina was playing with my phone. I was drinking slowly with the glass sticked to my lips, from that water and with each sip I could feel coming towards me another thought, another question… from all this crazy day full of hard words and sensations, from all this crazy day that started with rain and ended worse… i do not know what to save… i wish it did not exist. I wish that this water that I am drinking, without having thirst, to wash somehow all theses  thoughts, I wished Adelina would speak to me right in this moment so clear as any other child of her age, to give me a sign that she is a normal child… to reach my home and laugh because that doctor was wrong.

Adelina. She did not answer. I tried again with the nickname „Lina”. Without watching me she answered… Not now, mama.

I could not sleep that night. I tried but each time when I felt the need to close my eyes I heard the same thing over and over again… You have a problem, you have an autist child. I got off my bed and went on the balcony. It was 1 o clock. I watched on the window but I could not notice anything except  peace and darkness. I felt deaf and blind. I wish I could call anybody or to open large the window and cry over „What can I do in my situation?” and wait for an answer, a voice from the universe to give me an answer, an answer that could take away all that fear.

I Watched Adelina sleeping. She was beautiful and her face seemed to smile at me, a smile that said „go away from here, I am fine”.

I started my computer and I searched on google „symptoms of autismus” a lot of windows were opened. I clicked one and I started reading. In few moments my hands were shaking. I turned them off.

I went on the balcony again and smoked a cigarette. The only human being that    I would have explain everything was my grandma. I could have cried in front of her without the fear that she could tell me that crying does not help. But she was gone. When I was five I remember that I used to hide myself behind her when somebody unknown came to speak with me (even when it was a well known person). I do not remember too many details from that age, but what I still know is that I was very scarred waiting to be asked something and I had to answer than. I still remember as I my face got red and I was burning from emotion, that I remember well. My grandma was smiling and used to say „she is shy”.

Why people are born and remain that way all life long, no matter how good they try to hide that thing, later when they are adults.

I cried. I cried because I missed her. I cried because I was aware that autismus strikes weak people. I cried because I was scared, because I was missing her, because I was powerless, because of pity. I cried, on my own shame, because of self-pity.

Life is imperfect but it has an own power. The body has a power that makes you go further… but this thing became clear for me later.

The next day I got through the film of my whole existence, since I gave birth to Adelina up to this sad present that is consumming me like a cigarette. I wastrying to find the cause, explanations, answers, maybe the guilty people…

I was examining her closely, closely than ever. I was watching her as she put her toys in a line, on colours, from big to small and no matter if there were hundreds of them, she would not stop until she put  carefully the last one. I got closer with the intention to take one.

The child came with her hands in the air that she wanted it back and than put it on its initial place. She stepped back to see the 111whole image and smiled contently. Lego castles accompanied of cry, when the last piece destroyed everything, she made it over and over again and when the effect was the same she destroyed angry everything, crying with the hands on her ears. She was barely speaking, using only the words to indicate her particular necessities.

I got a lot of information from the sites and groups of parents from children with special necessities. This behavioural elements matched perfectly with the profile of that child exiled on this planet… the autist child.

But one day the human child said clear, holding a newspaper in her hand. You have got the chance to get this present…

I stopped breathing for a second, two, three…a minute… i do not know… I died and came back… for certain had a shock…

Ade?

Nothing.

Adelina? Can you repeat that ,please?

Present. Present.

Oh, my god… i am going crazy… I know… I said to myself… I sit down next to her and I took a deep breath. I was sure that was the moment to accept and to call the doctor for a new appointment. I had to take the risk to fall down on a negative side, for me or for her.

Present, mama, present. She repeated that giving me the newspaper. I smile sadly. While I caressed her I got the newspaper. I watched the newspaper without a good mood. There it was, Under the title was written with small red letter „You have got the chance to get this present.”…

I remained a while quiet without moving, without an expression… the newspaper in my hand… I am shocked. A child can not have autismus when she can read a tittle, and that without a day in kindergarten. Under these conditions she is a genius not ill. I am going tomorrow to the doctor to break up this sad theory that he made me accept.

We waited quietly our turn. Adelina sitting next to me, balancing her feet, repeated „Mom, the doctor with toys?” This doctor that arranged in a corner of the room a children paradise with toys, toys meant to keep the child quiet til the conversation between him and parents was over.

Adelina knew very well where we were. The most important detail made her lost her patience. I felt a bowl in my chest and a lot of emotions. That day I asked the family doctor. What causes the autismus? I received an answer that was not clear, nothing concret. I could not understand because every sentence began with… „it is supposed to…”, „it is possible…”, and finally came with „it may be ereditary…”.

„From everything I read till now it seems that the person with autismus are not able to have a family and any person with diagnosed with TSA did not have children. How come the autismus is developing and we do not speak from isolated cases?”

He watched me, embarrassed of my question and answered almost whisperring. „We live in a world where we classify rapidly the problems in categories and we study the phenomen with slow steps… I think.”

The door opened slowly and a beautiful nurse came in.

Come in, please.

There you have.

Adelina went in the corner with toys and took every one in her hand giving them names „Sparky”, „Ama”, „Buster”, „Pipirex”, „Cip”…

The doctor watched her with attention, smiling and I was waiting for him to give me good news.

She is not allowed to watch television.

That was what he said. This child has an astonishing memory and that was his only advice.

She is reading… I said trembling and I starred at him.

He made a wow and said:      I wrote a receipt with a calming effect and for concentration. I am trying to help you to get your daughter in a therapy   program here by an association in the city, but I can not promise you anything. They have a big waiting list with many children names on it. You, and he made a pause, should also tae part in a program of parenting counselling. You have to understand that autismus has a lot of forms, some of them severe, when the child seems brilliant, but generally we are talking about the same thing. At this moment the autismus is a severe illness.

From that second I could not say a word more. I was nodding and I wanted to go out as soon as possible and never come back. I was furious up to cry.

I generally understood how the things work but I did not learn too much. I know that nothing remains the same just because we like that or because the positive thought makes us feel good. I know that the sun is a loyal friend and shines no matter what. I also understood that in some days his light may bring you just disconfort.

I brought my baby to kindergarten because she needed integration. I accepted just this side. The other one with the bag full of medicines that the doctor wrote seemed not valuable to take it into account. The moment I saw the well painted boxes of medicine I got the injections and throw them away.

Kindergarten: a group of jolly children, a young teacher, ambitious, smiling parents.

I got there full of trust and hope at the first meeting, organized two days after the beginning of the kindergarten. As I was waiting for the teacher to come I was watching the other parents. They were talking one to other as if they have known each other for many years. They shared smiles, whispers, funny stories about their children, but I could not communicate with no one of them. Nobody asked me anything. I did not have any idea in my head that could introduce me in their world of parental team building to name it that way… I felt alone and I had a strange feeling…

The teacher came in, elegant and on time. The demands of the institution were said quickly, everybody answered affirmativ and prompt. Afterwards she gave me a look and said: ” There is a reason of this meeting, there are problems with Adelina! She is disturbing the others and I do not know what to do. Me and the parents consider that you should not bring her here anymore.”

In the first second I watched over my back as if I was waiting for another parent to have a girl with the same name or maybe unconscious  one of them to tell me „I do not mind, my child likes Adelina as his friend”. But nothing came out just an absurd silence.

What do you reffer to? What did she do? Where would be her place if not here? I tried to seem strong in front of that „sceptical crowd” where I found myself, cruel and without a warning.

Adelina does not sleep at noon and she disturbes the other children. She does not want to sit down on the chair with hands at her back. She pushed the nanny when she wanted to change her daipper. She threw with pencils in me when I told her to pay attention. She wants to hug other children unexpectedly and maybe the other children do not want that. She emphasized the last sentence almost yelling.

My face was burning and I felt that my heartbeats were accelerated. I watched the frown face of the teacher, i watched in vain trying to catch a glimpse of an imaginary mirror where I could see a copy of me. I watched my hands. They were shaking.

Adelina seems to have autismus and her integration in a normal educational system is absolutely necessary for her fast recovery. More precisely: Adelina needs you and your children not to loose herself for always.

Aha, you lied, said the teacher with an arrogant tone, you did not say from the beginning that there is a problem. I do not know what are you going to do tomorrow but I advice you to look for a special kindergarten or I leave from here. You can not leave, said a whisperring voice.

It was unbelievable what I heard and seen. I was in a class of normal people with a teacher that studied and graduated pedagogy and psychology, but I felt I was in a bordel with blood on the floor, better said in a courtroom having the role of a prosecuted. What am I saying… I felt like a sentenced to death that has no right to defende himself.

The meeting is over, she said.

I took my coat and got out. When I got in the courtyard my eyes were full of tears. I seat down on a bench and smoked a cigarette. I tried to calm myself down not to go home like that. My home was 5 minutes away. I remained there 10 min when I decided that that there is no point insisting to bring my child here and I should look for another kidergarten. I am going to search for a private one because you pay and you get something else, I imagined. Although the meeting was closed nobody came down. I knew that they remained there to speak about me. I felt isolated. So isolated as a child with autismus.

You do not change, you do not forget the hard times when you wanted deeply to open yourself but nobody understood you or you were not capable to do anything. Somebody it is necessary to live the things one more time in order to get over.

The night after the meeting I could not sleep. In the evening Adelina had a moment when she  broke me down completely. After hundreds of moves, she was looking for something important. Trying to stop her I gave her the reason to break through.

„Lina, Lina tell mommy what is it?”

She looked me straight in the eyes, in a way she did not do before, and yelled, a strong one. I managed to perceive that was a message „I can not mom”. I hugged her trying not to cry. She wanted to tell me something.

I waited for the morning to come and I called my father, the only person in my family constantly present in this town, an old school person that does not believe in many things. My hope of being understood were very low but I needed urgently to speak with somebody, to hear that somebody is on my side. A hope. „Dad, come I need you.” He came. He talked continuously bout the same things, same problems, same advice.

Dad, they told me that Adelina has autismus, slipped through my lips.

He looked at me and said shortly: Buy her medicine and take care of her.

Dad, autismus is a severe illness. There are chances that she won’t be able to be independent all her life. It is so severe as the cancer or any other horrible illness in this world, Dad, autismus has not a material price to make it disappear. It means that you are crazy in this world and it means schizophrenia with 18 years old, it means a cruel end in a straitjacket when you are adult!!! And, DAD: I feel alone in a crazy world!!!

Calm down. I am going to speak with the family doctor. That was everything he said. Than he went away. I think he was scarred, the same as me, but he left immediately so that I could not feel his fear.

Are we certain that the dreams make up the motor of this universe? And what can you do when the only state is that of incredible mixed with hopelessness? About what kind of dreams are we talking about when the life decided to give you the worse of states… the anesthetic one.

The next days I tried to search for information about a private kindergarten. I found one. The conditions were good. The price was though so high as a salary. In Romania the prices for University are lower than the ones for a private kindergarten.

I got Adelina there, telling from the beginning that she was a bit different and that I need a little understanding and collaboration. I was allowed to have a slow integration for Ade. She was allowed not to sleep at noon and in the meantime they looked for another alternative for this time in the program. The other children were sleeping while Ade was visiting the babies in the nursery that could not sleep either on command.

The first particular situation came one day when Adelina hugged a baby from that babies group. He got scarred and cried. I saw the film on the surveillance camera. The baby was crying and because Adelina could not find a way to express her feelings she hugged him. Between them she seemed  a giant.

Watching the movie I got sad. Those babies were left there from 9.00 to 16.00. They seemed sad and needed their mothers. The mothers chose that alternative in order not to loose their jobs. The babies needed their mothers, Adelina needed a well prepared stuff and those children.

I saw that recording together with the father of that baby. He seemed a warm and gentle person. I felt embarrassed of that situation. I tried to excuse myself but he stopped me and said: „You do not have to apologize. It is not your fault that we are living in such a sad world.”

Everything around me was a carussel. I felt tired. I did not have the power to ask, to see, to feel. I felt tired generally. I spent  every night thinking about what I could have done, every day thinking about what can I still do. A nonsense circle. I ended up in the same point.

I watched Adelina and I felt guilt. I looked in the mirror wondering who am I. Who am I not to follow the advice of the doctor. I decided to give her the medicines that he recommended.

Waiting is sometimes not enough. There are times in this life when you have to fight, even if you feel you are not prepared. To stay still is not taking you anywhere and does not spare the suffering because some things and states that are hard to accept, if you do not succeed to minimize them, so confused as you are, are capable to bring you down.

I gave her drops and medicines in the morning as they were written on the paper. I am the kind of person that does not like medicine at all. I am sorry for that but this is who I am. It was not easy for me to do that but I did it hopping for the better. I wanted to believe that this would help.

Adelina stepped happy  into the car that brought the children to kindergarten. I go to kindergarten, mom. She seemed happy like every child that enjoys a new day full of peace and play. I got panic a second after the car left. I was trying hard to wash away all the bad things but it was still more than I was able to do.

At my job I was writing my e-mails holding the phone in the hand. I was listening the people that spoke to me watching my phone constantly. I answered short with yes or no. I checked my phone every single minute as if I was supposed to get a call. The call came. Around the noon. The display showed „Kindergarten Ade”, I saved it that way. I answered the call before it actually rang.

Aurelia, Aurelia.

I felt a heat on my knees. I answered with „Yes, please”, with a voice that was begging not to waiste any second. It was me, who else.

Aurelia, I have a great news for you. All the children sleep. Adelina sleeps too. She was the first to fall asleep. Here you can talk to Mrs. Victoria. I heard on the background a real joy and satisfaction as if they won a prize. I talked to her. She was super happy. They all were except me.Adelina slept and I knew well why. She was ordered to. I stole my child the right to do what she felt through some pills and I was not proud about that at all.

There are people who say that living with an autist child means tyranny. I can just laugh when I imagine this world in the hands of my child. There would be no lies, every week would have color. In the green week everything would be fresh, the markets would be full of unknown plants and on the sky you could observe balloons full of helium having the colour of emerald. In the  red week everything would express love and life.

Every single day of the year would be Chocolate Day and who knows, maybe that way we could all be happier. There would be for sure no more half measures, the containers would be either full or empty. The people would love each other up to absolute and not with half measures. In the eyes of children with special needs the handle and the promises half done are not welcome.

The traffic lights would be replacced with a kind of distributors of coloured soap balloons, happy to announce every Friday that the weekend is coming. On Mondays, in order to celebrate new beginnings on the sky, you would see  fireworks. A tiranny. A sweet tiranny with precise and clear ideas of freedom.

Adelina was attending kindergarten finally. I made a credit in order to pay the amount of money for that. My soul was sad. But not because of that. Because I could see her. She was changed. It was not her anymore. It was another child. An apathetic one that suddenly slept. A child that could no more laugh saying „Mom, I am here”, or „I want to go to the Mall for cookies”, or „I am the beautiful Adelina!!!.” She became a child subjugated of substances, a sad one, the child without a childhood.

I had to understand and to do something. I took a day off. One just for me. No more things, no more Adelina, just me. I put into my purse a box „Stratera”.

I felt like a programmed person with a failure in the program: the fear not to dissapoint anybody that came in front of me, known or unknown.

A strong virus that grew bigger. It pushed me to silence when I had to speak and to an interior cry when I had to remain calm. I was afraid of everything. I saw around me a world full of bosses, I was living something absurde. I had on my soul something like a bug.

Next to 3 drops of Rispolept and a pill of Stratera  I did not feel concentration, i felt depression. And, yes, a doctor would say that the situation is different from one person to another and that these medicines have different result from one person to other, but no, I do not think so.

I am sure that I harm Adelina the day when, under tears, she said „Mom, I want to fly” and she pointed to the window.

You have the right to hope. It was always the last and it is the most difficult. But lets say the reality: what would be the taste of our lives without being able to imagine that everything would be  ok?

The parent of a child with special needs: you know it better what means to hope and to believe without moderation…

Aurelia Osmanaj – author and founder of the association „We are your children too”

(pe)treceri

Image result for meditating

(sursa open access)

trec. anii. lunile. zilele. Si noi.

trec. clipele de tihna. clipele de bucurie. clipele de suferinta ce poate parea, pe alocuri, insuportabila. dar trec si ele.

trec. pe langa noi. copii razleti. priviri in flacari. inimi strapunse. vieti ce poate stau sa se stinga.

trec. batai neregulate de inima. respirari sacadate. trec si cele firesti, de rutina.

trec. clipe de cruda si delicioasa bucurie profunda, de impartasire fecunda de gand. si cum imi pot ele retine sufletul in urma, parca uitand chiar sa isi continue alergarea… si poate ca isi regaseste chiar ritmul. doar pentru o vreme. pe-treceri vinovate de ritm sincopat, dereglare totala de echilibru, cu o simpla privire. si tot ce ai incercat sa uiti, s-a revarsat, covarsitor, printre maruntaie cuminti.

si atunci toate trecerile par sa se fi mistuit in neguri de timp, toate perindarile, toate ratacirile, toate framantarile par uitate.

ramane un singur dor, atat de tainic ca nici n-as sti sa ii spun astfel. dorul de a ma stinge de tot. de a trece cu totul in linistea si incremenirea unde orice miscare, ticait, pendulare, a incetat. si nu mai este timp, pentru ca nu il mai are cine, cu ce, masura.

poate atunci o sa uit.

Anxietatea părinților îndoliați

original article here

Imagini pentru anxiety

sursa foto Shutterstock

Ce să faci cu gândurile anxioase

Nu mai trebuie să îmi imaginez cum ar fi să ți se întâmple cel mai groaznic lucru din lume care s-ar putea întâmpla unei mame – Știu exact cum e. 

Iar dacă îmi îngădui inimii să se gândească prea des și prea îndelung la aceasta, mă consumă.

Așa că învăț să îmi leg acele gânduri anxioase (să le fac roabe), învăț să le silesc să locuiască într-un colț minuscul din mintea mea, în loc să pună stăpânire pe gândurile mele în întregime.

Presupune efort și disciplină, dar este posibil.  

Nu trebuie să trăiesc tot restul vieții mele într-o stare mai mult decât jalnică – temându-mă de fiecare răsărit de soare, de fiecare telefon, de fiecare kilometru parcurs de familia mea:

  • Îmi confrunt frica cu adevărul:  Adevărul absolut este că probabilitatea de a pierde un copil azi nu este mai mare decât era în ziua când l-am pierdut pe Dominic. Chiar nu mă pricep la statistici – dacă dau de 10 ori cu banul şi de zece ori e „cap,” a unsprezecea oară sunt absolut convinsă că va fi SIGUR „pajură.” Dar asta pur și simplu nu e adevărat. DE FIECARE dată când dau cu banul, el are șansa exactă de 50/50 de a cădea „cap” sau „pajură”, indiferent de modul în care a căzut ultima oară. Și asta nu depinde de ce SIMT eu, ci așa ESTE.

coin_toss_11

  • Refuz să îmi hrănesc teama: Nu zăbovesc asupra știrilor care ascund riscul sau cresc posibilitatea de a mă „contamina.” Se întâmplă lucruri rele în lume? ABSOLUT! Dar se vor întâmpla ele oare celor dragi ai mei? Mai probabil nu. Aleg să nu îmi alimentez focul temerilor care amenință să facă ravagii în mintea mea.
  • Îmi iau precauții rezonabile:  Familia mea poartă centurile de siguranță în mașină. Ne luăm vitaminele și ne ducem la medic atunci când apar probleme. Mâncăm sănătos și facem sport. Nu trecem strada fără să ne asigurăm din ambele direcții. Însă toate acestea le făceam și înainte de accidentul lui Dominic și continuăm să le facem și acum. Nimic din toate astea însă nu a contat în noaptea aceea dar mă ajută să pot merge mai departe astăzi, și să mă simt mai bine.

 

crosswalk

  • Aleg să îmi limitez expunerea față de nesiguranță: dacă îmi fac griji pentru cineva, îi sun sau le trimit un mesaj. E simplu. Nu trebuie să trăiesc ore fără număr întrebându-mă în neștire dacă sunt OK. Am grijă să nu mă amestec prea mult în viața copiilor mei adulți printr-o serie fără sfârșit de apeluri sau insistențe, însă ei îmi înțeleg inima. Încearcă să fie atenți cu mine și mă anunță de fiecare dată când ajung în siguranță la destinație.
  • Învăț să exercit control asupra anumitor domenii din viața mea:  Anxietatea este o fiară care crește cu atât mai mult în forță cu cât mă simt mai lipsită de control. Eu nu îmi pot păstra familia în siguranță absolută – nu e în puterile mele să o fac. DAR, pot controla anumite aspecte ale vieții. Și o fac. Chiar și faptul că fac curățenie într-un sertar ticsit îmi poate crește sentimentul de control. Proiecte simple și ușoare îmi pot hrăni acea parte a creierului care îmi transmite „Poți face asta!”

take-control-of-your-life

  • Aleg să îmi limitez consumul de cofeină și alte stimulente: un puls rapid, o intensificare a respirațiilor și palmele umede sunt semne de anxietate. Cofeina poate produce efecte similare chiar și atunci când nu sunt anxioasă. Dacă trupul meu se simte anxios, mintea mea se supune imediat și îi urmează exemplul.  

angry

  • Aleg să practic distragerea atenției: Sunt momente când mă trezesc că mă apucă anxietatea în ciuda tuturor eforturilor pe care le întreprind. Când se întâmplă astfel, învăț să îmi distrag atenția. Găsesc ceva pe care să îl ating, miros, ascult sau gust, și care să mă ajute să mă adun puțin. Număr de la 10 sau 20 la 0. Încep să fredonez o cântare sau îmi recit un verset biblic. Încep să fac calcule în minte sau îmi repet tabla înmulțirii.
  • Aleg să trăiesc în prezent:  Nu știu ce îmi rezervă ziua de mâine. Dacă permit inimii și minții mele să rumege la nesfârșit gânduri despre ce s-ar putea întâmpla, nu voi fi bună de nimic astăzi.  Așa că în timp ce îmi fac tot felul de însemnări în calendar pentru tot felul de programări, mă trezesc în fiecare dimineață hotărâtă să îmi trăiesc viața azi, chiar acum.

now

Pentru că, într-adevăr, ziua de azi este tot ce avem, fiecare dintre noi.

Too much love? It WILL kill you.

LoveSeeds

source – KaterinaLover

Is there such thing as „too much” love?

Brian May would sing so – and it is a gorgeous song, but the lyrics… painful ones. Sure… painful. But is it true? Maybe, but from a different point of view. Not just like that.

I have just met a sweet couple, married for 42 years, which cannot have enough of loving each other, esspecially knowing that he is coming to the close of his life, being a metastatic prostate cancer patient for some years now… Seeing her with a severe loss of weight, just reflecting his own loss… seeing her loss of apetite, just a mirror of his own loss… her tears running down her cheeks – a mere reflection of the weeping of his soul… made me hurt and feel a deep sorrow in my heart.

Is there any help for her? She sees no sense in stopping loving him. Her lack of sleep and food is almost suicidal, it is going to kill her in the end, if nothing changes. His state of being cannot change, not medically, not humanly. But… her perspective might.

This is the aim – to help her see things from a different light. Offering support, counseling and comfort, and in all this time, we learn how to hold space for her. It is a challenge.

Is there such thing as too much love? At times, it seems so. And at times, I suspect, it might kill you, if it isn’t a rightful love. Can it be unrightful? I suspect so. This love of yours can be an idol itself. Since there is a higher love than that ordered by God… you are to love HIM with all your heart, all your soul, all your strength/mind – Deut.6.5, Matt.22.37. Can there be more than that? With all your heart? With all you have and are? It is complete. Supreme. It is not too much. It is ALL. But if you direct that love of yours to anything else… it might kill you, indeed. And not only for this short life we live here, in this world. But for the whole eternity.

I search my own heart today. And I look for any killing seed that hides there. Learning not to love anyone more than my Lord.

 

 

Cum să oferim speranță de sărbători celor îndoliați

Articol original aici – Family Life

Oferind speranţă celor îndoliaţi de sărbători

Related image
sursa aici
Cum să îi încurajăm pe cei care au pierdut pe cineva drag
de Mary May Larmoyeux

Ah, Crăciunul: aroma fripturii din cuptor… sunetul colindelor intonate de copii… amintiri cu bunicul care ne istorisea povestiri despre „cum era când eram eu copil…”

Uneori mi se pare că 25 decembrie este o zi fermecată, când o lume întreagă se oprește în loc. E o zi încărcată de nenumărate așteptări și vise – toate legate cu panglici roșii și verzi și ascunse bine sub brăduții de Crăciun…

Însă pentru mulți, sărbătorile pot fi o perioadă încărcată de jale și o singurătate fără margini. Lipsa cadourilor și scaunele neocupate nu fac un secret din faptul că viața s-a schimbat.

Majoritatea dintre noi își dau seama că e normal ca cei îndoliați să simtă o mare tristețe și jale în timpul sărbătorilor. Și știm că Dumnezeu poate lucra prin noi pentru a aduce mângâiere, încurajare și părtășie celor cu inima zdrobită. Dar dacă sunteți asemeni mie, și voi v-ați întrebat, „Cum pot oferi speranță celor îndoliați în timpul sărbătorilor?”

Cadoul ascultării

Unul din cele mai prețioase daruri este gestul simplu de a asculta.

Patrick, fiul de 19 ani al lui Jane și Roger Palmer a decedat subit în toamna anului 2003 în urma unei bronhopneumonii acute. A intrat în comă și a murit în timpul somnului, la internat la colegiu. Jane spune, „Să fii prezent și să asculți este atât de important. Oameni bineintenționați simt uneori că trebuie să facă ceva, să îți amintească un verset, sau să îți dea soluții.”

În locul acestor soluții, Jane spune că cel îndoliat se simte mângâiat de oameni a căror inimă înțelege, și a căror simplă prezență le transmite sentimentul că „Îmi pasă.”

Linda Spann, al cărei prim soț (Jimmie) a murit de cancer, ne sugerează: „Lăsați-i să plângă dacă simt să plângă. Lăsați-i să râdă… Să fii acolo și să le arăți oamenilor că îți pasă e cel mai important lucru.”

Cu toate că Jimmie fusese un creștin convins iar Linda știa că el era de acum în rai, inima ei era frântă. A fost binecuvântată să le aibă alături pe fiicele ei și pe alții care au ales să o însoțească și să pună în practică cuvintele versetului din Romani 12:15b: „Plângeți cu cei ce plâng.”
Tommy Tenny, autorul Trust & Tragedy, spune:
Ce ar face Isus în situația noastră? Știm că a plâns la mormântul lui Lazăr. Poate că tu nu rosti cuvintele de înviere cu autoritatea pe care o avea Isus când l-a înviat din morți pe Lazăr, dar cu siguranță poți plânge cu pasiunea pe care a avut-o Isus când a plâns a plâns pentru moartea unui prieten.1

Cadoul aducerii aminte

E încurajator ca prietenii și membrii familiei să vorbească despre sărbătorile pe care cândva le-au petrecut cu cei decedați și să îți amintească toate lucrurile bune. Cei care sunt îndoliați își doresc să vorbească despre cei pe care i-au pierdut. Poate chiar își vor dori să vorbească despre niște detalii neplăcute ale unei boli, alături de un prieten apropiat sau un membru al familiei. Oricum ar fi, oferiți-le spațiul de care au nevoie pentru a vorbi, și dați-le ocazia de a fi parte la întrunirile organizate cu prietenii sau familia cu ocazia sărbătorii.
Nu uitați că sunetele, mirosurile și imaginile tipice sărbătorilor pot provoca emoții puternice. Cei cu inima zdrobită vor resimți probabil absența celui drag în mijlocul familiei sau a prietenilor aflați împreună. Lăsați-i să simtă că nu îi judecați dacă se simt îndurerați… aceasta este parte a procesului de vindecare.2
În Galateni 6:2 ni se spune „Purtați-vă poverile unii altora și veți împlini astfel legea lui Cristos.”
Făcând astfel, cel de lângă voi se va simți valorificat și iubit. Jane spune, „ E un sentiment foarte vindecător și consolator atunci când alții își aduc aminte sau onorează amintirea celui drag care nu mai este. Cel mai mic gest este foarte apreciat – o îmbrățișare, un telefon, un e-mail, o felicitare.”

Cadoul mângâierii cu mângâierea de care voi ați avut parte

Dacă ați experimentat o pierdere asemănătoare prietenului sau rudei voastre îndoliate, cereți-I lui Dumnezeu să vă dea abilitatea de a mângâia cu mângâierea de care voi ați avut parte. Paul David Tripp spune în broșura sa, Doliul: Cum să găsești din nou speranță3:

Mângâierea pe care Dumnezeu ți-a oferit-o nu este doar lucrarea Lui plină de dragoste față de tine, ci este și chemarea Lui pe care ți-o face de a sluji altora. Ai avut parte de durerea pierderii, dar ai început să primești și experiența mângâierii pe care doar Domnul o poate oferi.

Pentru Jane a fost deosebit de util atunci când alți oameni care au pierdut la rândul lor un copil au început să ia legătura cu ei. Au primit cărți poștale și cărți de la străini care nu doreau decât ca familia Palmer să știe că îi înțeleg și că le pasă de ei.
Un străin care pierduse un copil i-a trimis lui Jane o ștampilă cu forma unei inimi. În interiorul inimii scrie „Întotdeauna în inima noastră – Patrick”. Jane intenționează să folosească ștampila aceea atunci când își va scrie felicitările de Crăciun anul acesta.
Familia Palmer s-a simțit consolată atunci când i-au încurajat pe prietenii lui Patrick și alte familii care au pierdut la rândul lor pe cineva drag. Crăciunul trecut au împărțit cruciulițe celor din familie, în amintirea fiului lor. De acest Crăciun, Jane dorește să ofere ornamente de pom (cruciulițe din cristal) și câteva exemplare din cartea Streams in the Desert altor familii care și-au pierdut copiii.

Cadoul neobișnuitului

Încurajați-vă prietenul îndoliat să ia în considerare să facă ceva neobișnuit în timpul acestor sărbători de iarnă. Linda ne spune, ”Dacă au copii adulți, îi îndemn să petreacă Crăciunul alături de unul dintre copiii lor adulți acasă la aceștia sau să călătorească undeva în această perioadă.” De asemenea îi îndeamnă pe cei înrudiți cu cei îndoliați să fie atenți cu sentimentele acestora și le spune, „Uneori copiii vor trebui să sacrifice ceea ce și-au plănuit să facă de Crăciun, pentru a fi cu mama sau cu tata.”
Jane spune, „Sărbătorile sunt foarte dificile după pierderea cuiva drag, mai ales a unui copil. … A urma anumite tradiții speciale din trecut ar putea fi prea dureroase pentru o familie îndoliată.”
După moartea lui Patrick, își aminteștea ea, a fost prea dificil emoțional să pună ornamentele speciale de familie în brad. În schimb, au cumpărat un brăduț mai mic și câteva ornamente noi. Familia ei a închiriat o cabană pentru Crăciun. Ea spune, „O familie îndoliată ar trebui să se simtă liberă să își sărbătorească Crăciunul în orice mod care le permite, prin harul lui Dumnezeu, să supraviețuiască sărbătorilor.”

Poate de aceste sărbători vei dori să îți însoțești prietenul sau ruda îndoliată și să vă înscrieți într-un serviciu de voluntariat împreună. Chiar dacă poate fi încurajator pentru cel îndoliat să se orienteze spre nevoile altora, acest lucru poate fi intimidant dacă îl face de unul singur. Voluntariatul în comunitate pentru a împărți jucării și mâncare, a oferi o mână de ajutor la activitățile de Crăciun din cadrul bisericii, sau a împărți coșuri cu mâncare la centrele-adăpost din vecinătate pot înviora sufletul cuiva.

Cadoul prieteniei statornice

Procesul de doliu variază de la un om la altul. Georgia Shaffer ne scrie că perioada cuprinsă între primele 6 și 18 luni (după deces) este în general cea mai dificilă perioadă. „În timpul acesta, cei apropiați au încetat să îl mai caute activ pe cel îndurerat, dar în același timp este un stadiu când amorțeala începe să se disipeze și realitatea aceasta devine tot mai limpede: Viața s-a schimbat pentru totdeauna.”4

Linda ne reamintește că este important să includem prietenii văduvi în activitățile noastre de sărbători, chiar dacă ne vor refuza în ultima clipă. „Dacă este vorba de o văduvă, un cuplu ar trebui să se ofere să se ducă să o ia cu maşina. Nu vă aşteptaţi să vină singură.” Ea ne spune că este de asemenea de folos să ne aducem prietenii care au pierdut un partener de viaţă şi să stăm împreună. „E dificil să stai într-un anumit loc în care obișnuiai să te afli întotdeauna cu partenerul tău.”

Ea ne spune, „Îmi aduc aminte acum câțiva ani când mă temeam să vorbesc cu cineva [care pierduse pe cineva drag] pentru simplul motiv că nu știam ce să spun. Dar nu prea contează ce spui, ci faptul că le transmiți că îți pasă.”

Darul rugăciunii

Rugați-vă ca Dumnezeu să vă dea dragostea și înțelepciunea Lui pentru a-i sluji pe cei cu inima frântă. În Iacov 5:16b ni se spune „Mare putere are rugăciunea celui neprihănit.”

John MacArthur spune, „Du-le durerea lor înaintea Domnului. Roagă-L pe El să le vindece inima, să le înnoiască puterea și să îi umple de dragoste și mângâierea Duhului Său cel Sfânt.”5
Poate doriți să le trimiteți câte o notă ocazională prin care să le împărtășiți că vă rugați pentru ei și să le dăruiți un verset biblic preferat, precum:
„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl îndurărilor şi Dumnezeul oricărei încurajări, Cel Care ne încurajează în toate necazurile noastre.”
— 2 Corinteni 1:3-4a

„Căci Eu cunosc planurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, planuri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.”
— Ieremia 29:11

Atunci când luminile de Crăciun strălucesc în vitrine și steluțe lucitoare sunt prinse în vârful bradului, rugați-vă ca prietenii voștri îndoliați, să accepte, prin credință, speranța lui Isus Cristos. Poate doriți să le împărtășiți cuvintele lui Paul David Tripp:

În mijlocul întunericului, poți vedea cea mai strălucitoare lumină a adevărului lui Dumnezeu. … În moarte, poți sărbători sfârșitul povești într-un mod în care nu ai făcut-o niciodată înainte… Îți doresc să privești prin întuneric și să vezi lumina lui Cristos. În cea mai adâncă tristețe, îți doresc să primești mângâiere de la Singurul care o poate da.6

În timp ce citiți povestea de Crăciun din (Evanghelia după) Luca, rugați-vă ca Dumnezeu să vă ajute să acceptați suveranitatea lui Dumnezeu. Jane ne spune că ea, Roger și Preston au ajuns să înțeleagă, „Doar datorită nașterii morții și învierii lui Isus am fost în stare să stăm în picioare. Viețile noastre sunt cu adevărat veșnice… Crăciunul ne aduce realitatea și promisiunea unei scumpe reîntâlniri în ceruri cu Isus, și cu fiul nostru preaiubit, Patrick.”

Cadoul speranței

Nu uitați că cei cu inima frântă vor experimenta și bucurie și tristețe în timpul sărbătorilor. Phyllis și Kenneth Wezeman împărtășesc următoarele în cartea lor, Finding Your Way after Your Child Dies7:

Atunci când cineva lipsește în mijlocul distracției și al festivităților, lasă în urma sa o prăpastie imensă… Tradiții de familie precum a orna bradul, a deschide cadourile sau admirarea luminițelor din cartier, toate astea pur și simplu nu mai sunt la fel.

Cu toate acestea, în ciuda sentimentului de pierdere incredibilă, Dumnezeu poate lucra prin oamenii săi, pentru a oferi mângâierea Sa fără măsură. Atunci când împărtășim povestea de Crăciun, celui îndoliat i se va aminti speranța noastră eternă. Cei doi Wezeman ne spun:

Noi credem că Isus devine un copil ca al nostru… și suntem uluiți de dragostea lui Dumnezeu. Ne aducem aminte de îngerii care au sărbătorit nașterea lui Isus – și suntem uluiți de faptul că au ieșit în întâmpinarea copilului nostru scump în ceruri.

Adevărata semnificație a Crăciunului nu sunt cadourile legate cu panglici roșii și verzi, ascunse sub brad. Ci este speranța fără sfârșit, prin Mântuitorul nostru – speranța pentru ziua de azi… și o veșnicie de zile de mâine.

După cum spune Dennis Rainey, „În mijlocul întunericului… steaua din Betleem strălucește frumos.”

25 cadouri de Crăciun sau Aduceri-Aminte pentru cei cu inima zdrobită

1.  Un copac plantat în curtea familiei, în amintirea celui drag

2.  O biblie, o crăciuniţă (o Poinsettia) sau o carte deosebită – oferită ca un semn al aducerii aminte

3.  O slujbă sau întâlnire de „pomenire” într-o biserică sau un mediu neformal, cald

4.  Filmări ocazionale cu cel care nu mai este (mai ales una din activitățile pe care familia nu le-a înregistrat)

5.  Un album cu poze ale celui drag

6.  Ornamente speciale de Crăciun (spre exemplu, dacă cel trecut înneființă cânta la pian, un ornament în forma unui pian)

7. O carte deosebită precum Streams in the Dessert și When Life is Changed Forever

8.  Un obiect personal care să fie reprezentativ pentru personalitatea sau darurile celui care nu mai este

9.  O excursie-cadou la o cabană/pensiune, sau într-un loc care i-a plăcut celui drag care nu mai este în viață

10. O poezie originală despre cel decedat

11. Un jurnal alcătuit de prieteni și membrii ai familiei, cu amintiri despre cel decedat

12. Un tribut scris adresat celui decedat (The Best Gift You Can Ever Give Your Parents de Dennis Rainey și David Boehi, vă explică mai pe îndelete cum puteți face asta.)

13. Să îi ajutați să își scrie felicitările de Crăciun

14. Să îi însoțiți la cumpărăturile de Crăciun sau să faceți cumpărăturile în locul lor

15. Întrebați-i dacă le-ați putea decora casa pentru Crăciun

16. Fursecuri de Crăciun pregătite acasă

17. Aranjarea fotografiilor familiei în albume

18. Invitați-i să vă ajute să decorați o căsuță din turtă dulce

19. Oferiți-vă să îi luați cu mașina pentru slujba de Crăciun de la biserică și la întâlnirile speciale de sărbători cu prietenii

20. Ajutați-i să cumpere „darul potrivit” pe care să îl dea altora în amintirea celui drag care a decedat

21. Decorarea unui pomișor cu ornamente care au o amintire specială legată de cel drag

22. Ajutați-i să își noteze amintirile din vacanțe sau de sărbători

23. Organizați un serviciu de comemorare cu aprindere de lumânări pentru prieteni apropiați și membrii ai familiei

24. Petreceți o seară în familie cântând câteva dintre colindele și cântecele preferate ale celui decedat

25. Oferiți-le celor îndoliați un jurnal gol pentru a-și strânge pe paginile lui versete biblice care le amintesc de prezența lui Dumnezeu, cum ar fi 2 Corinteni 1:3-4a și Ieremia 29:11

1. Tommy Tenney, Trust & Tragedy, (Nashville, Tennessee: Thomas Nelson, 2001) pg. 99.
2. www.mayoclinic.com, “The dagger in the heart called grief: Editor’s note,” 11/7/05.
3. Paul David Tripp, Grief: Finding Hope Again (Winston-Salem, NC: VantagePoint Books, 2004) pg. 14.
4. Shaffer, Georgia, “Understanding Grief,” http://www.family.org, ©2005 Focus on the Family. 11/7/05.
5. John MacArthur, Safe in the Arms of God (Nashville, Tennessee: Thomas Nelson, 2003) pg. 168.
6. Paul David Tripp, Grief: Finding Hope Again (Winston-Salem, NC: VantagePoint Books, 2004) pg. 15.
7. Wezeman, Phyllis Vos and Kenneth R, Finding Your Way after Your Child Dies (Notra Dame, Indiana, ave maria press, 2002) pg. 44-45.

Ce să le spui celor îndoliați…

sursa articolului original aici

10 lucruri pe care le poți spune cuiva îndoliat

Mult prea des auzim ce să nu le spunem celor care tocmai au pierdut pe cineva drag. Iată câteva alternative de preferat…

„Sunt aici pentru tine, dacă ai nevoie de ajutor. Am o inimă deschisă, și am timp să te ascult.”

grievingTATIANA AYAZO/RD.COM,SHUTTERSTOCK 

E greu să știi care sunt cu adevărat nevoile cuiva care a trecut printr-o pierdere, și chiar mai greu să știi ce să spui. Dar potrivit American Psychological Association, studiile arată că majoritatea oamenilor își pot reveni dintr-o pierdere dacă au suport (sprijin) social — și atunci, cum le poți oferi sprijinul tău? „Lucrez cu oameni care au trecut prin traumă, iar doliul este un proces care ia timp,” spune psihologul Deborah Serani, PsyD, autor premiat al lucrării Depression in Later Life. „Obiectivul, atunci când vorbești cu cineva care a suferit o pierdere enormă, este să îți exprimi grija și compasiunea din inimă, într-un mod care să nu minimalizeze, să nu invalideze și să nu pricinuiască o furtună emoțională.” Pur și simplu transmite celui îndoliat că ești acolo pentru el/ea – și le va fi de cel mai mare ajutor. „Expresii precum Sunt aici pentru tine îi ajută pe cei îndoliați să se simtă mângâiați, și nu dirijați,” ne spune Dr. Serani.

„Trec săptămâna viitoare să îți aduc ceva bun de mâncare.”

CasseroleTATIANA AYAZO/RD.COM,SHUTTERSTOCK

Deși oferte de genul Spune-mi dacă ai nevoie de ceva, orice par fraze utile, în realitate, pun presiune pe cel îndoliat să vă găsească ceva de făcut (în plus, această relatare îți va demonstra de ce ar trebui să nu mai spui niciodată spune-mi dacă ai nevoie de ceva). În schimb, alege o sarcină și spune-i pur și simplu că o vei face. „Uneori cele mai mărunte lucruri înseamnă cel mai mult,” ne spune Joan E. Markwell, autoarea Softening the Grief, care și-a pierdut fiica bolnavă de cancer. Îl puteți elibera pe cel îndoliat de unele dintre poverile de zi cu zi oferindu-vă să veniți să îi spălați hainele murdare, sau să călcați, sau orice altă treabă prin casă, să le faceți cumpărăturile sau orice altceva.

„Știu că e greu să fii puternic/ă acum”

grievingTATIANA AYAZO/RD.COM,SHUTTERSTOCK

Printre unele lucruri pe care nu ar trebui să le spui niciodată unui văduv/unei văduve se numără și afirmația „Ești atât de puternic/ă.” Chiar dacă ar trebui să fie un cuvânt de încurajare, cuvintele tale pot fi percepute drept orice altceva, numai încurajare nu. „Suntem epuizați din încercările noastre de a părea puternici când suntem slabi de tot,” spune Markwell. „Fundamentul puterii noastre este vătămat, și trebuie reconstruit încetul cu încetul.” În schimb, recunoașteți că este greu să fii puternic și că e în regulă să nu fii bun de nimic pe moment. „Această atitudine îi va elibera de presiunea de a se purta și a afișa o stare pe care nu o simt în acel moment,” ne învață Markwell.

„Nu a avut niciun sens ce s-a întâmplat.”

cryingTATIANA AYAZO/RD.COM,SHUTTERSTOCK

Un sondaj despre doliu, efectuat de Slate și editorul Meghan O’Rouke, autor al uneia din cele mai sfâșietoare memorii ale unei femei care au depășit imposibilulThe Long Goodbye, a descoperit că exprimarea falsă de sprijin și mângâiere rănesc. Nu presupuneți niciodată că cel îndoliat crede într-o forță superioară, sau chiar dacă acesta este un om credincios, nu presupuneți că va fi de ajutor invocarea „unei rațiuni,” a „unui loc mai bun” sau a „planului lui Dumnezeu.” În schimb, participanții la sondaj au căutat pur și simplu recunoașterea și acceptarea doliului lor, fără nicio condiție. „Atunci când stai de vorbă cu cineva îndoliat, recunoaște că nu sunt multe lucruri care să poată să compenseze durerea celui îndoliat,” ne spune Dr. Serani. „Pur și simplu nu le puteți compensa pierderea,” este și Markwell de acord. „Nu există niciodată un sens sau o motiv suficient de bun pentru a-i lua pe cei dragi ai noștri de lângă noi,” spune ea. Exprimarea acestui lucru îl poate ajuta pe cel îndoliat să se simtă validat, prețuit.

„Cunosc și alte persoane care au pierdut pe cineva drag și cât de mult au jelit. Asta mă face să fiu conștient de lupta pe care o duci acum.”

grievingTATIANA AYAZO/RD.COM,SHUTTERSTOCK

Un mod garantat de a minimaliza pierderea cuiva? Spune-le că nu sunt prima persoană care au pierdut pe cineva drag. „Ne dăm seama că o mulțime de oameni pierd pe cineva drag, dar eu sunt primul care am pierdut copilul, părintele, fratele, mătușa mea,” spune Markwell. „Faptul că ni se spune că alții și-au văzut mai departe de viața lor, nu micșorează în inima noastră durerea.” În schimb, ea ne sfătuiește să schimbăm direcția afirmației, subliniind că nu folosim experiențele altor oameni pentru a compara sau a judeca. „Asta ne anunță cât de greu s-au luptat și alții, la rândul lor, dar că în cele din urmă au reușit, cumva, să meargă mai departe,” spune Markwell.

„Știu că e nevoie de timp ca durerea și suferința ta să fie alinate, dar voi fi alături de tine în toată această călătorie.”

grievingTATIANA AYAZO/RD.COM,SHUTTERSTOCK

Unul dintre semnele că ești un om empatic este evitarea platitudinilor de genul „Timpul vindecă toate rănile.” Studii recente au demonstrat că cele cinci stadii ale doliului (negare, furie, negociere, depresie și acceptare) nu există pe rând, ci eventual într-o ordine oarecare, sau chiar toate deodată – deci nu putem spune că cineva „depășește” perioada de doliu într-un anumit timp specificat. „Atunci când stai de vorbă cu cineva îndoliat, concentrează-te asupra momentului de față și nu pe viitor, și nu stabilește un termen limită pentru doliu,” ne spune Dr. Serani. Markwell descrie doliul drept fiind o rană care face o crustă, dar care nu se vindecă niciodată în întregime, prin urmare când îți exprimi speranța că durerea se va mai ameliora, cel mai important lucru este să îl reasiguri pe cel îndoliat că vei fi în permanență aproape.

„Cineva drag mie a fost aproape de moarte, și a fost atât de teribil. Nici nu îmi pot imagina cum este să pierzi cu adevărat pe cineva.”

grievingTATIANA AYAZO/RD.COM,SHUTTERSTOCK

Una dintre etichetele (bunele maniere) legate de înmormântare pe care toți ar trebui să o cunoască este când să nu împărtășească propriile experiențe – chiar dacă i se par relevante. Chiar dacă dorești că empatizezi cu cel îndoliat, să fii aproape de a pierde pe cineva drag, chiar dacă este terifiant, nu este același lucru. „Nu ai decât o idee despre cum te-ai fi simțit, probabil, dacă chiar s-ar fi întâmplat să pierzi pe cineva foarte apropiat,” spune Markwell, deci exact asta ar trebui să spui. Recunoaște că deși nu poți decât să îți imaginezi situația prin care trece persoana îndoliată, vei fi acolo, să o/îl ajuți să îți poarte povara. Astfel, discuția se centrează pe ei, cei aflați în suferință, și nu asupra ta, ne spune Markwell.

„Nu am cuvinte.”

grievingTATIANA AYAZO/RD.COM,SHUTTERSTOCK

Chiar dacă ești în căutarea cuvintelor desăvârșite pe care să le scrii într-un mesaj de condoleanțe, s-ar putea să nu le găsești. E în regulă să recunoști că nu știi ce să spui. „Nu e niciodată ușor să te confrunți cu moartea,” ne spune Dr. Serani. ”Chiar dacă știm că e parte inevitabilă din viața aceasta, a vorbi despre moarte este ceva la care cei mai mulți dintre noi chiar nu ne pricepem, pentru că subiectul acesta este atât de dureros.” Deci recunoașterea faptului că ai rămas fără cuvinte poate fi cea mai sinceră expresie a condoleanțelor. „Afirmații precum aceasta sunt adevăruri ale momentului, și pentru că sunt spuse din inimă și sunt reale, vor oferi mângâiere,” spune Dr. Serani. „Prin aceasta ne concentrăm pur și simplu asupra momentului, așa cum îl simțim și asupra realității situației – anume că cineva nu poate repara lucrurile, chiar dacă își dorește ca totul să fi stat altfel.”

„E în regulă să te simți așa.”

grievingTATIANA AYAZO/RD.COM,SHUTTERSTOCK

Știința a demonstrat că trebuie să încetăm să ne mai simțim prost pentru că nu ne simțim bine, iar acest lucru este valabil și pentru doliu. Oricum s-ar simți cel îndoliat (trist, furios, cuprins de jale și dor, paralizat emoțional), e în regulă, iar sublinierea faptului că emoțiile lor sunt valide este un mod extraordinar de a fi suportiv. Ar trebui să vă „concentrați asupra sentimentelor celor îndoliați,” ne spune Dr. Serani. „Nu fiți directivi, lăsați-l pe cel îndoliat să fie așa cum e, nu trebuie să le spuneți cum ar trebui să se simtă.” În plus, chiar dacă perspectiva lor asupra vieții s-a schimbat – poate definitiv – reasigurați-i că sprijinul vostru pentru ei nu se va schimba, spune Markwell.

Nimic.

grievingTATIANA AYAZO/RD.COM,SHUTTERSTOCK

Îmbrățișarea are beneficii magice asupra sănătății — iar atingerea fizică poate fi tot ce trebuie pentru a-l face pe cel îndoliat să se simtă mângâiat. „Uneori nici un cuvânt nu poate umple golul,” spune Dr. Serani. „Dacă nu știi ce să spui sau ești îngrijorat că ai putea supăra o persoană îndoliată, oferă o îmbrățișare sau o atingere pe umăr. Poate spune totul.” Un studiu al Greater Good Science Center din cadrul Universității California, Berkeley, a demonstrat că emoții precum simpatie și dragoste pot fi transmise prin atingere. În plus, cel mai mare ajutor pe care îl puteți oferi la un moment dat cuiva va fi să nu spuneți nimic, ci doar să fiți acolo, să ascultați ce are acel om de spus. „Ascultarea este o prioritate, și este atât de necesară,” afirmă Markwell. „Pur și simplu ascultați. Nu judecați. Nu oferiți sfaturi. Cel îndoliat are nevoie de atât de puțin pe moment, și de mult mai multe lucruri în timpul ce va urma.”

Răni

x

M-a pus iarăşi Oana pe gânduri. Dar e de bine.

Cum faci dacă porţi o rană în suflet care se încăpăţânează să NU se vindece? Trece vremea, da, se aşterne praful, zici că ai uitat, şi apoi… cu o simplă adiere de vânt, o privire, un gând fugar, sau nici măcar nu ştii ce… şi totul e la fel. Înapoi la început. Nimic nu s-a schimbat. Da, ai încercat să îţi trăieşti liniştit şi cuminte viaţa înainte, dar nimic nu s-a schimbat.

Mă lupt, m-am luptat, să vindec. Să dau afară. Să fac curat. Să înnoiesc. Nimic. Ce-am cusut, cusut a rămas. Dar rana e acolo. Nu-i pot scoate firele, o să mi se răsfire sufletul în poală şi atunci, ce mă fac?!?

Dar dacă… unele răni nu sunt menite să se vindece? Dacă… unele răni mi-s date să le port până la capăt? Vrei – nu vrei… dar dacă tot e să îmi rămână tovarăş, durerea mea, cum ajung să umblu împăcată cu rana mea cu tot? Cum ajung să fiu senină la capăt? Tu ştii…?

Am ales să îmi dau masca jos. De câteva zile. Şi odată cu asta m-a copleşit inima mea. M-a dat de gol când îmi era lumea mai dragă. Şi sufletul meu aparent-liniştit s-a revărsat, albastru, pe-afară, şi m-a umplut de o tristeţe de care cum să scap acum? Cine mă poate îndura aşa, tristă, şi cu privirile pierdute într-o zare doar de mine ştiută? Cine să-mi îngăduie durerea prelinsă pe obraji? Cine să rabde toamna îmbufnată din inima mea? Azi m-am trezit căutându-mi măştile. Parcă mai uşor era cu ele. A-normal şi uşor…

Cât de greu e drumul cel onest şi vulnerabil.

Azi mi-a alunecat piciorul inimii prin gânduri, şi m-am trezit trântită cu brutalitate pe jos, înconjurată de ele, mirate, speriate… dezvelindu-mi în cădere însăşi inima, cea rănită, ca în prima zi, aceeaşi durere, pe-atunci nouă, crudă, sfâşietoare, de pierdere. Adâncă şi fără margini. Irevocabilul cred că mă sfâşie de fapt. Şi că nimic, nicio explicaţie, niciun cuvânt nu ar putea da vreodată timpul înapoi. Şi să mă lase să îndrept, cumva, lucrurile. Dacă ar fi ceva de îndreptat… Mă tem mai tare că de-aş găsi uşa aceea, să alerg înapoi, aş păşi senin exact prin urmele paşilor deja umblaţi… cu drag, şi blândeţe, şi preţuire. Şi aş fi la loc aici. De asta probabil nu mi-e dat să mă întorc. Nu ştiu altfel să trec pe-acolo. Decât aşa cum am făcut-o. Poate că nu mă știu căí. Nu știu să smulg păreri de rău din inimă răzvrătită…

Nu găsesc fărâma de bunătate pe care să mi-o dăruiesc ca să pot merge mai departe. Asta nu face decât ca durerea să îmi fie şi mai insuportabilă.

Deunăzi mi-am văzut sufletul oglindit în ochii altui om, un om care mi-a simţit suferinţa cum eu uitasem de o vreme că o port cu mine. Şi m-a copleşit. Să mă văd acolo, aşa, goală de tot, tristă şi descurajată, suficient cât să nu ştiu merge mai departe. Deocamdată, sper.

„Pentru toate există o vreme… plânsul își are vremea lui.” (Ecl. 3:1a, 4a)

Poate din cauza asta, până nu ți-ai plâns toate lacrimile, nu poți merge mai departe. Poate căința vine undeva pe drum. Dacă vine vreodată.

 

Accidents

Things “happen”. People fall, they sin, they hurt each other… they gossip, they harm others… Some accidents “happen.”

One close friend had a car accident. Noone was seriously hurt, but his meditation on that made me think. He was guilty of that accident. Reading some text-messages on his phone while driving, one very hot summer afternoon, country-side… and hitting two other cars.

Stories like that might be “interesting” to share when you’re the victim. His wordings -“that’s easy” – while I wouldn’t ever called it easy… but when you are the guilty one… you’d rather be back to school, with your teacher punishing you to write 100-times (or more!) “I’ll never use my cell-phone while driving” than re-telling your own failure to each curious inquierer… again and again… Seeing yourself as the one to blame, eyes tearfully dropped at feet-level… and then, standing with all the Church at Lord’s Supper, not seeing you worthy to be part at it, other then by falling with your face in the dirt at the feet of the Cross… and weepingly singing that great old hymn Amazing Grace… Being forgiven. Having lost a car, a reputation, a driver license… but being humbled and washed in Jesus’ blood, at the Cross. Again. To go then, and sin no more.

The NOT-Newly Bereaved

Un articol – o lectie cat pentru o viata.

One article. A lesson for a lifetime.

Original source here: http://wp.me/p8iKFr-1Y9

JUNE 12, 2017 BEREAVEDPARENTSBLOG

Earlier this evening, a gal asked some questions for a group discussion she will be taking part of this week. It stopped me in my tracks momentarily because, quite honestly, I’ve never been asked such questions. Those of us that have traveled this journey for some years are ‘expected’ to have ‘gotten over it’ by now. In the world of psychology, if your grief has continued on past one or two years, they consider it ‘compounded’ or ‘dysfunctional’ grief. They speak of things in which they have no true knowledge.

Nope. It’s plain and simple grief…and all grief is complicated.

We do move forward on this journey and it does change over time, as most things do. However, IT STILL HURTS! No one outside of grief groups asks me about my son. Or, if it’s the first time they learn that I have a son that died, they ask how long ago. Once I inform them that it was eighteen years ago, they immediately ‘move on’ in the conversation sort of with the unspoken words of: ‘Oh, well if it was that long ago it’s not important’.

Nope. It’s still important to me.

The same gal asked: “What do people need to know in order to help/support the NOT-newly bereaved?” At first, my mind went completely blank. I was taken back by the question because I don’t recall ever being asked this before, at least not in this manner. What do I need in the form of help/support? I honestly didn’t know how to respond. When my brain began to slowly kick back into gear, I told her this:

“I’ve been on this road 18+ yrs., longer if you include my 4 pregnancy losses, the 1st 48 yrs. ago. I want folks to know I STILL HURT!!! I still miss my babies…all of them…who they may have been, could have been. I’m older, getting closer to seeing them soon. But I have noticed something new taking place. The ‘missing’ of them is being replaced with an intense ‘longing’ for them the closer I get to seeing them again. The feeling is similar, but different. IDK that one is worse than the other..but different.”

She then proceeded to ask three more questions: “If you were to have the chance to “teach” someone how to support you, what would you say?
Would you want them to ask you occasionally how you’re doing in regards to missing your loved ones?
Or would you want them to notice when you are mentioning them, and be intentional to ask questions and let you talk/share about them?

To which I responded:

Hmmm..lots to answer here…1- I would want them to validate my grief…not minimize, not ‘diss’, not making me feel as if I ‘SHOULD’ be feeling other than I do. Simply ‘accept’ what is and be a friend. 2- Yes, I would love for someone to ask…to know that they care…to know that they acknowledge the existence of my children. 3- Yes.

Those of us who are ‘not-newly bereaved’ get lost in the weeds. We have lived with the heartache daily for so long that we become ‘accustomed’ to it in variant degrees. However, we never forget. Not a day goes by when I don’t think of my son. I still have pictures of him hanging on the wall as I do of all my children. He is still my son. He still exists. His time in this world still matters. His life still affects every member of my immediate family. He’s still my other children’s brother. His legacy lives on. I still can picture him smiling in a multitude of settings. I have no desire to have those memories erased or rearranged by some EMDR Therapy or any other. I neither want nor seek a ‘cure’. I love my son. Why would I want to forget him or permit some hocus-pocus to rearrange the way I remember him? Often, with great Love comes great sorrow. I don’t want to pop a pill so that I can’t ‘feel’. I prefer to embrace the pain.

I will add what I have often told others who are newly-bereaved and fear that they will never be able to come up for air. The moments of excruciating pain occur less often over time; the duration of those moments shortens; however, the intensity of the pain remains constant. So, overall, it does get easier. We eventually do laugh again, though we are often hit with some unfounded guilt when we first do. We do move forward with our lives and learn to ‘function’ again and be productive. We go on to build new relationships even though we may have to establish some boundaries in which we ‘pull the weeds to make room for the beautiful flowers’. We don’t leave our deceased children behind; we carry them forward with us. Some may have hardened their hearts with bitterness to block the pain, but those who have made such choices will hit a brick wall at some point and will have to eventually embrace the pain. Escapism which can take many forms on the spectrum from the negatives of sex, drink, drugs, etc., are a downward spiral. In the positive form of working longer hours or becoming enmeshed in ‘good works’ are obviously healthier choices, but can still be escapism. One way or another, we have to walk through this grieving process tunnel. As my readers know well, I have found my only Hope in Jesus the Christ, the Resurrected One. Because of Him, I know I will see my children again. Without that Hope, I would not still be here.

My heart, and I believe the hearts of most that are ‘not-newly bereaved’, often break for those who are just beginning this journey. We have traveled the many twists and turns, peeling through the multiple layers of the onion skins, and do know some of the pitfalls. There are days I simply cannot read the great sorrow of the newbies. It opens up Pandora’s Box for me and there are simply times I lack the strength to go there. It’s not that I don’t care, quite the contrary. I care too much. I know there’s no ‘fixes’. All I have to offer is the Hope and comfort I have been given and what has brought me peace. I can help you carry your burden momentarily, but I can’t carry it for you. No one can but God. He’s the only One Who truly understands grief and also has the strength to carry it.

So, for us ‘NOT-newly Bereaved’, we simply request acknowledgement. We still fight battles, perhaps lost a few along the way, but we have won the war. We’re still here; we have survived.

…And you shall, too.

(((HUGS)))  Jude Gibbs, Author of ‘Gifts from the Ashes’ available at: Xulon PressAmazonBarnes & Noble and DeeperShoppingAdditional international retailers: http://www.foyles.co.uk/witem/biography/gifts-from-the-ashes,jude-gibbs-9781498496728http://www.upliftvstore.com/product.asp?sku=9781498496728   Also, a Contributor on ‘The Mighty’: https://themighty.com/author/jude-gibbs/ Also, see a more complete list at: http://www.directtextbook.com/isbn/9781498496728?geis=y Please help spread the Word. TY! (((HUGS)))

 

Scrisoare de Crăciun pentru văduve (în loc de pastorală) – Deus Nobiscum! – update PS. (Christmas Letter for Widows)

Bitter-sweet. Thoughtful. Soul-caress.

Source: Scrisoare de Crăciun pentru văduve (în loc de pastorală) – Deus Nobiscum! – update PS

Christmas letter for widows (instead of a pastoral letter) – Deus Nobiscum! – update PS

It’s two years now that I don’t write any pastoral letters anymore. Not for Christmas, and not for Easter. I am a simple member (of the Church). Tonight, the Lord made my heart to write a letter for the widows. It lingered and was ripening for a long time in my thoughts. Mayme for 40 some years. Maybe once with my leaving of the desert that I can articulate some thoughts.

My mother, at 27, when she became a widow

Dear mothers, sisters, daughters,

Dear momGabiLiliAbigail and all of you, dear widows,

Today is Christmas Day, the Celebration of Light, Peace, Joy, and in front of you, we hesitate to wish you a MERRY CHRISTMAS! How can it be, when the shadows of loneliness lay heavy on your head, while your hair is hastely withening?

Today, all stay with their families and the fathers open the Scriptures, and the table is fully set. You are shown an empy chair and you weep silently in your napkins, filling them with your tears.

Sursum corda! Lift up your hearts! Keep them up at the Father!

I know how it is! I ate the widows bread. I know how it is to hear the sobbing next door, when my mother was hiding to weep, not wanting us to see her. But we heard.

I know how it is! I know how it is to envy the intact families. How it is to wonder what and how it has to be to have a father at home. How it might be?

But I know as well how it is to find God as being the father of orphans and the shield of the widows. This is something only widows and orphans can find out. God is revealing Himself very differently to the fatherless, as an absolute Father, and to us, my dear ones, the prayer has a very different connotation. We say it differently. Completely.

You will see that Jesus Victor, Jesus the Conquerer, The Heavenly Groom, is so much different to you than to any other woman with-man.

You, not others, will find out that the Name of Jesus is revealed in the Incarnation – Emanuel, God is with us. Deus Nobiscum!

Radu, NeluCristiOnisim, your men are not with you anymore, but God is! The fathers of your children are not there anymore to hold them on their shoulders, but the Heavenly Father has open Arms through His Spirit and through Christ, toward them, and He carries them on these strong Arms of His. better than the fathers who might let them fall or, being too busy, might lose sight of them.

Today we call God on His Name, His secret Name, hidden as a mystery from the beginning of time, the Name that’s a hoax for the devil – GOD IS WITH US! GOD IS WITH YOU!

If this is how things are, let me guide you on some roads, already travelled ones:

  1. Don’t despair! The world is not over. History flows on. Life goes on… towards heaven. Look before you, not backwards. Wistfulness will kill your joy and your children will be overwhelmed of the darkness of a too long mourning. Yes, mourning has its meaning. One year. Then, let your mourning aside, let your furrowed brows lighten up. There is a life beyond your sorrow. Your nostalgia (its ethimology – the an yearning for return) mut – MUST – leave you, slowly, if you don’t want to choke your children with your tears. Rejoice, God gave you your children as comfort, so be comforted. This I learned from my mother. She focused on us and, after some time, her face brightened up again. We could laugh, we could joke, we had fun. I had a joyful childhood! I SAY IT AGAIN: THOUGH I BECAME AND ORPHAN, WITH 5, I HAD A JOYFUL CHILDHOOD! VERY JOYFULL!
  2. Have a future and a hope! Make plans! Travel, have nice holidays. I wasn’t always happy with the destinations my mother chose for our holidays. Călimănești – Căciulata? Awful boredom even for a 10y old. But even now, I can still remember we were TOGETHER! My mother never saved the money for holidays. We went and walked all over the place. We ate like the rich, in restaurants. We WASTED joyfully, as some kind of compensation. Since then I have this desire to travel and haunt. I travel to trace my lost self, to reorient myself! There are still lots of beautiful places, so many places to visit, so many songs to listen to, so many delights that await! They are all on the way! God prepared them for you! Let you be surprised by Him! Don’t blame yourself for having fun!
  3. Rejoice! I say it again: Rejoice! Rejoice of everything that you still have! Surprises, gifts! Yellow gloves? Red scarf? There was a time when this was all you could get. But I still remember that in those times, when all yearned for bananas, we had them! Unripe, and only two of them, it’s true, but I still love the taste of unripe bananas. It takes me on a ride back in that time when we were so grateful that God gave us something that others didn’t have. Oranges, a scarcity in the ’80s, were waiting for us under the (Christmas)tree. The chinese car, with that deep red color, sour-cherry-like, that little firemen-car which the Santa from our kindergarden brought for ME (nevertheless, I knew that my mom bought it for me and brought it to my teacher to give it to Santa…), it was the greatest and fanciest of all cars received by the other boys in my class. My mother knew how to cheer us up, not to pamper us, but to make us feel loved and special. Nevertheless, we were differend than other children. We were HERS. As a tigress, she jumped to protect us and by this, she gave us rest and comfort. She made countless applications and insisted till we got our apartment from the Party. We rejoiced of the results of her fight! We rejoiced!
  4. He will take care! No debts! If you are widows, you have no excuse to borrow. There delights are not made by borrows and debts. Your God is rich and He will take care of you, if you learn to gather at proper time, and you will waste only when necessary. Being straight judges and having wisdom will be of help. You can live in abundance and in decent poverty, but always having enough. We never missed a thing! NEVER!
  5. Don’t put your trust in people, cling to His Body, the Church! Young widows are to remarry. This is how the Scriptures taughts us. But… but… if you don’t (noone should judge you, and remarrying will not mean you betray your husband. No way!), IF you choose not to remarry, don’t put your trust in people. If the Churcu is helping you, yes, but the “goodwilled” man can be a reed which, if you rely on it, might pierce your hand. Trust in the Lord, if this is your choice, and don’t allow yourself to be carried from one worry to another. If you cannot succeed alone, pray that the Lord may give you the help you need. Ask the Church only when having different needs and especially material needs. It is the Church’s duty to look after you. See how many verses are speaking of widows in the Bible!
  6. Don’t lose the moments, the seconds! Children will grow fast. Very fast. Till you come to your senses from your pain, you might lose their childhood, their teenage, the youth of your children. They lost enough by losing their dad. Don’t lose yourself as a lost child in the woods, who doesn’t find its way anymore. The Light of the Word is a Candle on your path, even on a narrow and dark path as yours.
  7. Never let the Word and the prayers aside! Call your children to prayer, to evening prayer. Saw the seed of the Word in their hearts! It will bring fruit, sooner or later!
  8. Rest! Rest in the Lord, spiritually, but rest physically as well. You have the right to! Don’t consider yourself the savior of the world and of your children. You can rear your children, but you cannot save them. Don’t burn out by hyper-empowering yourself. Don’t play the heroes. You don’t need to encourage every living soul, you don’t need to be models for every single human being. You have the right fo be women, weak vessels, to weep and laugh, to cry in despair, to sob now and then, to sleep 8 hours, to feed properly. You have a commandment to keep your Sabath clean.
  9. Always beautiful! Beautiful, decent and neat. Even if you chose never to remarry, as my mother did, the loss of your husband does not mean to become filthy and hideous as Irinuca, in Creanga’s story, always showing off red-eyed, as a proof for her supreme love. My mother, after she recovered, even now, with 67, is still a stylish and elegant lady, and I am always proud to join her on a walk in town. The beauty of decency and holiness is a celebration of the creation of God, of the way in which He showed you His mercy, even in your bodies. Not alluring, but beautiful to His glory!
  10. In special service. God gave you to carry a cross. It is not futile. With the comfort you received, you will comfort others. Serve the saints! Serve the grieving women, the widows to be, and how many they will be! God gave you a burden, which the Church will carry with you, but you are the Church as well, and, when you will be old ladies, you will have to teach the younger ones how to love and cherish their husbands and children.

It’s Christmas, dear ones, mothers, sisters, daughters. It is Christmas and it is Light, a Light that defeated the Dark, He crossed the skies to be AS us and WITH us, for one day we might be WITh HIM, and AS HE IS.

This life flies so quickly. From Christmas to Christmas we seem to pass more rapidly, till we reach our last Christmas on this side of heaven.

Drink fully this life, because LIFE it is you have in Him! Walk with grace on your path, because you have already known the WAY, live the crushing truths and the hard realities of loneliness as ones who have already known the TRUTH!

Joy to the world – is sang for you as well! Away in a manger, sweet message this is for you as well!

With holy love,

someone who lived from this other side of widowhood ….

UPDATE:

I forgot an important issue: don’t fill your home with photos from the past, especially photos with the one who’s on the other side of heaven. They hurt a lot. In the first weeks after my father died, the photo of my dad was very close, that photo that they had put on his coffin. My sister cried every day, especially in the evening, with his photo in her arms. Too many personal things of the deceased kept too close, too many photos around (put them in albums and open them from time to time), but all these things produce much PAIN. Very much pain. Close this chapter of your life and don’t open it up too often. Make new pictures of your children, make new memories, and new stones of rememberance. There was not by chance this custom of alms-giving the things of the deceased one. We, born-again Christians, don’t have this custom which is not a legal custom at all, not biblically, and not theologically, but offering in the Name of the Lord is a good idea though. It is better to let go as many of his things as possible. Keep some memories, some essentials. That’s it! The fracture has to be complete. Perfect break till the meeting beyond history. Th God of every comfort, He may comfort you!

singuratate de 1 luna

 

Photography - David A Lockwood.

Photography - Oman & UK.

The Phoblography

A Post a Day since 2nd May 2019 - All pictures posted are taken by Dave Bignell

Gogea's Blog

"Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri." (Regele Mihai I de România)

ChronosFeR2

Fotografia, Literatura, Música, Cultura.

Milford Street

If your pictures aren't good enough, you aren't close enough. - Robert Capa

Petergreyphotography

looking through the lens

Loss, Grief, Bereavement and Life Transitions Resource Library

Celebrating Life And Living Without The Denial Of Loss And Grieving

GEORGE SORIN VENETE

#vorbește, sufletul nu te va ierta niciodată pentru tăcere#

Colțul Cultural

repaus cu cap

Forest Garden

Tips, tricks, and tools for gardening in a forest community

eternalwaitofglory

reflections on bearing the weight of the wait

Blogul lui Alexe

Note cu caligrafie înghesuită

Törichtes Weib 3 - weiter gehts...

Privates Tagebuch /// ... jetzt auch DIY!😊 ...Geschriebenes & Geknipseltes & MEHR… so ein 365 Tage Dings von Follygirl

Ştefania's

Nimic din ce dă inima nu se pierde, ci este păstrat în inimile altora!

Mihai Hai Hui Blogul din Tir

In Blogul din tir se intampla lucruri! Scrieri random, articole si proze compuse in pauze

genovevadans

*Sa scrii cu sufletul tau si sa recitesti cu sufletul celorlalti!... *

doritesinedorite

anytime anywhere

Photography - David A Lockwood.

Photography - Oman & UK.

The Phoblography

A Post a Day since 2nd May 2019 - All pictures posted are taken by Dave Bignell

Gogea's Blog

"Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri." (Regele Mihai I de România)

ChronosFeR2

Fotografia, Literatura, Música, Cultura.

Milford Street

If your pictures aren't good enough, you aren't close enough. - Robert Capa

Petergreyphotography

looking through the lens

Loss, Grief, Bereavement and Life Transitions Resource Library

Celebrating Life And Living Without The Denial Of Loss And Grieving

GEORGE SORIN VENETE

#vorbește, sufletul nu te va ierta niciodată pentru tăcere#

Colțul Cultural

repaus cu cap

Forest Garden

Tips, tricks, and tools for gardening in a forest community

eternalwaitofglory

reflections on bearing the weight of the wait

Blogul lui Alexe

Note cu caligrafie înghesuită

Törichtes Weib 3 - weiter gehts...

Privates Tagebuch /// ... jetzt auch DIY!😊 ...Geschriebenes & Geknipseltes & MEHR… so ein 365 Tage Dings von Follygirl

Ştefania's

Nimic din ce dă inima nu se pierde, ci este păstrat în inimile altora!

Mihai Hai Hui Blogul din Tir

In Blogul din tir se intampla lucruri! Scrieri random, articole si proze compuse in pauze

genovevadans

*Sa scrii cu sufletul tau si sa recitesti cu sufletul celorlalti!... *

doritesinedorite

anytime anywhere

cartifaine

Taraba cartilor de altadata. Nerecomandat minorilor

My life as Ioana

Vise. Iubire. Miracole. Zâmbete. Poezie. Viață. Matei.

Fosile şi pietre

Just another WordPress.com site

Babsje Heron

Great Blue Herons: A study in patience and grace

Anhora

Gedanken und Denkanstöße, Reisen und Fotografie

Tylko fotografia

czyli kilka słów i przemyśleń z fotografią w tle

LIFE IS NOISY

every day a picture

einfachtilda

Viele Bilder, wenig Worte!!

yfm1

De algo que todavia no se!