Relații. Nedumerire

Rose, Ice, Snow, Winter, Cold, Nature, Flower, Blossom

sursa aici

Cum sa faci cand nu mai ințelegi lumea?

Te mulțumești să mergi înainte fără să o înțelegi.

Continui să iubești și să dăruiești, pe cât posibil, necondiționat – pentru că așa ești tu și nu poți altfel.

Continui să mergi înainte (parcă ar fi rost de altceva)

Pe când credeai că se dezmorțește un colțișor de lume, cald și primitor, iată că nu.

Trandafirul înflorește la timp. La fel înflorește și firul de iarbă, după ce răsare și crește în ritmul care i-i hărăzit. Nu îl poți grăbi. Dar iată, îl poți împiedica să o facă. Puțină „iarnă”… e îndeajuns.

Nu pot decât să mulțumesc, trist, că am cunoscut totuși potențialul unei legături sufletești, chiar dacă ea… nu se va concretiza în nimic mai mult. Pentru că a venit, iată, din nou iarna.

Ar fi putut fi. Dar nu este.

Oameni, străini, rătăcesc prin lume, caută, doresc, așteaptă… fiecare cu tainele și himerele lui, cu dorințe și patimi… interacțiunea între două astfel de lumi poate fi dulce, poate înfiora, poate naște tandrețe, poate renaște (cred) chiar dorința de a trăi… chiar cred că pentru unii oameni, interacțiunea umană poate reda pofta de a trăi. Dar uneori nu se întâmplă așa. Și interacțiunea e doar o trecătoare ciocnire, unuia plăcută, altuia incomodă, și trecem fiecare mai departe, pe drumul lui… fără a împărtăşi celuilalt mireasmă.

Dar cât de mare e potențialul de rănire în vulnerabilitatea deschiderii în fața celui străin…

Da, Domnul a dat, dar nu El a luat.

Cam asta e forța pe care o are un om. În fața Domnului. De a lua înapoi ce a oferit, poate iluzoriu totuși, la un moment dat de dărnicie (rătăcire?).

O, și nici pe departe nu (mi-)e împlinitoare voluptatea (unui simțământ, poate) pe cât (mi-)e dăruirea de suflet.

Am primit. Mulțumesc și pentru atât.

Monday musing – Dărnicia şi sănătatea

https://wp.me/p8BHrK-1iR

O postare interesanta pentru azi.

Alegem să NU dăruim, să nu NE dăruim, şi ne trezim nefericiţi şi încărcaţi de dureri undeva pe drum câţiva ani mai târziu şi ne apucăm, amărâţi să căutăm vinovaţi. Alţii decât noi, evident.

Cercetaţi-vă singuri, deci.

Ştiinţa nu poate decât sa confirme Scriptura. Când e deschisă să cunoască Adevărul.

O zi plina de har! Și dărnicie!

MINCIUNI

Imagine similară

source here

Oamenii așteaptă din partea mea să mint. Adică să nu le spun adevărul pe care îl cunosc, ca și când prin faptul că nu îl rostesc, viața e mai suportabilă dintr-odată.

E ceva cultural? Noi, românii, suntem mai sensibili la adevărurile dureroase? Adică nu le putem înghiți la fel de ușor ca americanii?!?

Mi se tot impută drepturile pacientului… cum că are el dreptul să afle numai atât cât dorește neapărat. Dar cum rămâne cu deciziile care trebuiesc luate în funcție de ceea ce eu aleg să spun sau nu? Să fim serioși. Dacă vreau, pot spune o mulțime de lucruri pacientului, și să îl și las cu impresia că el chiar și-a dorit să îi spun toate acele lucruri… Arta comunicării i se spune. Și încă ceva, de nișă – arta comunicării veștilor proaste.

Și cu toate astea… rămâne o jale. După ce trec toate, pacientul se stinge la un moment dat, familia nu te iartă. „A murit de inimă rea… ați ținut neapărat să îi spuneți despre cancer…” Iar eu încercam să îi explic de ce nu ne oprim la suspiciuni de cancer și că trebuie confirmate, și că nu orice „pată pe plămân” înseamnă sfârșitul lumii… l=am convins că trebuie să se ducă la puncție, și s-a dus. „Nu era cancer, doamna doctor. Nu era cancer. Dar tot a murit. Numa’ de inimă rea, că de altceva… n-avea de ce să moară. Nu trebuia să îi spuneţi lui de cancer!” Înțelegeți. Omul preferă să trăiască cu minciuna că …. nu e așa cum se teme el că e. Sau că ar putea fi. Nu contează că o „pată” trebuie operată, sau că alta se tratează cu antibiotic, sau că alta… tuberculostatice. „Lasă-mă în păcatul meu să cred că sunt bine.” Aha.

Deci după bucuria de a fi aflat „vestea bună” că totul este cum nu se poate mai bine, urmează uluirea că „totuși, culmea, nu mă simt la fel de bine precum spuneți că ar sta lucrurile.” „Dar durerea asta… nu mai scap de ea. Nu știu ce-o fi. Oi fi tras curent, ceva. Mă dor șalele, am fost la fizioterapie și nimic!” Numa’ să nu îi spui că are un alt bai acolo…

Și mai este plăcerea de a fi mințit, de teama conflictului care, fără doar și poate ar erupe, dacă ai ști că da, e adevărat, te înșeală. Sau plăcerea de a fi mințit frumos, adică nu îmi spune că îmi stă groaznic paltonul asta nou, nu! Spune-mi că îmi stă fantastic, și după aceea du-te și toacă-mă mărunt în urechile altora, însetați de bârfe… Sau spune-mi cât de excelentă e ciorba mea de fasole, că poate asta mănânci apoi măcar o dată pe săptămână, de bucurie că îți place, desigur… și nu știi cum să faci acum să mă oprești din atâta „ciorbă minunată.”

Avem un talent extraordinar de a inventa, de a evita conflictul si criza, de a fugi de responsabilități care ne scot total din zona de confort… „Mie să nu îmi spui vreodată că am cancer. Chiar dacă am.” Eu stau și mă uit perplex la omul din fața mea și nu îmi vine să cred că îmi cere așa ceva. Dar uite că îmi cere. Respectă-i drepturile acum. Trăiesc și sper că nu va face niciodată cancer ca să nu fiu nevoită să mă confrunt cu preconcepțiile și inepțiile acestui cunoscut. Care probabil că nu mi-o va ierta mie dacă ajungem vreodată să ne vedem, ochi în ochi, doar că de data asta el într-un pat pe secția de oncologie, secția mea, unde, vrei-nu-vrei, chiar nu prea ajungi fără să ai cancer… mda.

Avantajul de a spune adevărul este că putem păstra un nivel incredibil de demnitate între noi, că nu ne înșelăm prostește și meschin încrederea reciproc și că putem alege să mergem împreună mai departe, no matter what. Chiar dacă va fi greu. Sigur va fi altfel. Dar nu trebuie să ne pedepsim unul pe celălalt pentru simplul fapt că iată, viața ne rezervă noi meandre în drumul nostru și așa chinuit. Le acceptăm și mergem mai departe. Împreună. Însă nu cu prețul minciunii.

Imagine similară

source Getty Images

Nature… or the beauty of the detail

descărcare (1)

source – First day of Hawksbill Turtle

Nature is such a beautiful thing. Some would call it „mother.” Since there is something related to a mother to it. The way nature itself nurtures the living creatures that make it actually up.

First day of out-of-the-egg life of this little turtle – and its adventure is already ongoing. Surviving it up to leaving its eggshell, and then… the exhausting road to the water… the first dive… and then, the first swim – with no swimming lessons so far… no lessons needed.

My first day as a child – no conscious memories kept. The first glips of my firstborn child… oh, the beauty of the details! Her her tiny-little fingers, and them already too long nails… her dark, straggly hair… and her eyes! So much beauty! Our beloved princess. Already 15y gone…

Beyond the joy of a parent, there is a much neglected and unnoticed joy in heaven, for each creature that comes to life… and even more for those coming to Life! And all the way is filled up to saturation with tiny little glimpses of Him, His fingerprint laid all over the place… you need proper looking to see. Or maybe some special, detail-oriented eyes of a different kind – maybe it is a thing that can be learned, but some just arrive in this world with this sort of accessoire – born, natural… a graceful gift of a humble and caring heart. Because there it is where it all starts – in the heart.

So guard your heart, above all else, for everything you do flows from it (Prov.4.23).

And pay attention to the details – because Little Details make Great Stories. And so is the story of your very life! And it all starts with the very first day – today.

Liniște

sursa aici

O zi chinuită. În care fulgi de zăpadă cad răzleți ba în sus, ba în jos… de nu mai știi care cenușiu e cerul – cel de jos, sau cel de sus.

O zi chinuită. De durerile mele. Și ale altora.

O zi chinuită. De lipsă crasă de bunătate. Sau de lipsuri crase în trecut, sau poate de un trecut prea burdușit de multe dureri… cine știe.

O zi chinuită de tăcere grăitoare.

Și peste toate, aștept, în tăcere, să Se aștearnă Pacea – aceea care întrece orice pricepere. Că dacă încerci să pricepi, numai de pace nu este loc. Dar întotdeauna este loc, miraculos, de Pacea aceea. Neînțeleasă. Și după care tânjim adesea, fără să ne dăm  măcar seama că „asta era! asta-mi lipsea!”

Și până atunci, las să se prelingă lumină peste partiturile mele. Degetele mi se întind, leneșe, pe clape îngălbenite de vremi, mângâind ușor suprafața ce îmi aduce aminte că este o limită la toate. O limită netedă. curată, trasată de Cel ce nu va îngădui să mă încarce cu nimic mai mult decât neapărat nevoie ca să mă reped în brațele Lui. Orice este mai puțin de atât, pare acum zadarnic.

Pacea Lui peste inimile voastre.

Mulțumesc de tihnire, Doru!

Gând în pragul veșniciei

foto – sursa aici.     01.01.2018 – un început de Viață Acasă. Un final de alergare aici. Îngerii au pășit deoparte – lăsându-l să treacă pe acest om, pășind spre Tronul de Har al Celui pe care L-a iubit. Care l-a așteptat cu brațele deschise.

Despre frumusețea care nu izbește privirea. Un om.

Un om. Sprijinit în „toiag.” Unii l-au cunoscut. Altora, le-a fost părinte. Mie – mi-a fost strălucire de Dincolo. Am avut câteva clipe de Har. Lângă patul lui, cu puțin înainte să zboare Acasă. Și mi-a umplut sufletul de dor, fără să spună nimic, cum puțini au reușit rostind multe cuvinte (de prisos…). Toți vorbim din preaplinul inimii. Tot din preaplinul inimii lui a vorbit și el, prin tăcerea lui. Și s-a „întrupat” versul – „Când glasul meu n-o mai putea / suspinul meu Te-a lăuda.” Pentru că era laudă în felul în care își odihnea mâinile, era laudă în felul în care nicio vorbă necurată nu a îndrăznit a-i părăsi buzele. Smerenia locuia în pieptul lui. Și el nu s-a privit nicicând așa. Nici n-ar fi putut…

Demnitate.

Omul hrănit în Cuvânt, ridicat deasupra circumstanțelor, mereu dornic să vorbească de bine. Cred că nu putea spune nimic rău. Din prea mare drag de Domnul. Și de ai Lui.

Mi-a dăruit o lecție scumpă, într-un moment când mi-era tare, tare greu. Și când privirile nu le mai puteam ridica de la cele pământești, apăsată sub tot felul de poveri de pământ înrobit… și m-a înviorat fără să spună nimic. Fără ca măcar să mă poată localiza cu privirea. Pentru că era prea ocupat să Îl privească pe El.

Doamne, lipește-mi privirea de Tine, de cer, de capătul alergării ăsteia de aici, de jos. Și inima – răstignește-o de Cruce. Ca să uite de mine. Și să te iubească pe Tine. Cu totul.

Too much love? It WILL kill you.

LoveSeeds

source – KaterinaLover

Is there such thing as „too much” love?

Brian May would sing so – and it is a gorgeous song, but the lyrics… painful ones. Sure… painful. But is it true? Maybe, but from a different point of view. Not just like that.

I have just met a sweet couple, married for 42 years, which cannot have enough of loving each other, esspecially knowing that he is coming to the close of his life, being a metastatic prostate cancer patient for some years now… Seeing her with a severe loss of weight, just reflecting his own loss… seeing her loss of apetite, just a mirror of his own loss… her tears running down her cheeks – a mere reflection of the weeping of his soul… made me hurt and feel a deep sorrow in my heart.

Is there any help for her? She sees no sense in stopping loving him. Her lack of sleep and food is almost suicidal, it is going to kill her in the end, if nothing changes. His state of being cannot change, not medically, not humanly. But… her perspective might.

This is the aim – to help her see things from a different light. Offering support, counseling and comfort, and in all this time, we learn how to hold space for her. It is a challenge.

Is there such thing as too much love? At times, it seems so. And at times, I suspect, it might kill you, if it isn’t a rightful love. Can it be unrightful? I suspect so. This love of yours can be an idol itself. Since there is a higher love than that ordered by God… you are to love HIM with all your heart, all your soul, all your strength/mind – Deut.6.5, Matt.22.37. Can there be more than that? With all your heart? With all you have and are? It is complete. Supreme. It is not too much. It is ALL. But if you direct that love of yours to anything else… it might kill you, indeed. And not only for this short life we live here, in this world. But for the whole eternity.

I search my own heart today. And I look for any killing seed that hides there. Learning not to love anyone more than my Lord.

 

 

Pansamentul Schubert – o experiență inovatoare din Franța — EAPC Blog

via The Schubert dressing – an innovative experience from France — EAPC Blog

Pansamentul Schubert – o experiență inovatoare din Franța

În această nouă serie, The Arts in Palliative Care, vrem să analizăm modul în care arta poate fi plină de forță și eficientă într-o unitate de îngrijiri paliative, în adresarea problemelor practice, psihologice, sociale și spirituale cu care se confruntă pacienții la finalul vieții.

Astăzi, Claire Oppert, violoncelistă și art-terapeut, Unité douleur chronique et soins palliatifs, CHU Sainte Perine, Paris, Franța, explică modul în care muzica contribuie la ameliorarea anxietății și durerii pacienților din timpul unor proceduri dureroase.

După ce m-am format în trei discipline diferite, am intrat în domeniul îngrijirii paliative în 2011, jucând trei roluri: violoncelist (Conservatorul din Moscova), filozof (un masterat la Universitatea Sorbonne, Paris) și art-terapeut (Facultatea de medicină din Tours). După o experiență îndelungată cu pacienți care suferă de autism sau demență, cercetările mele se îndreaptă acum spre pacienții aflați la finalul vieții.

Numele, „Pansament Schubert”, a fost inspirat de o sesiune muzicală improvizată împreună cu o pacientă de 84 de ani. Doamna suferea de o durere intensă în timpul anumitor manevre de îngrijire, dar a simțit o ameliorare substanțială în timp ce mă asculta interpretând pasajul lent al celui de-al doilea Trio de Schubert la violoncel. Acest experiment creativ a condus la desfășurarea unui studiu deschis, prospectiv, non-randomizat comparativ, condus de-a lungul a 4 ani, și în care au fost incluse 107 proceduri dureroase de îngrijire, precum pansamentele elaborate, băile la pat, spălatul părului, montarea de dispozitive intravenoase sau sondajul vezical, dificultățile de mobilizare a pacienților sau băile terapeutice.

Folosind o scală validată, asistentele au evaluat comunicarea și durerea în timpul sesiunilor de îngrijire în zile alternative: într-una cu acompaniament de violoncel, și în una – fără. Ameliorarea durerii a fost cuprinsă între 10 și 50% după o sesiune de aplicare a „pansamentului Schubert,” demonstrând astfel eficiența acestuia ca un analgezic non-medicamentos.

În ciuda dificultăților administrative, considerăm că impactul emoțional al muzicii este benefic atât pentru pacient cât și pentru îngrijitorul care administrează tratamentul. Aducerea pacientului și a îngrijitorului său în contact cu arta prin muzică ușurează anxietatea pacientului și ameliorează totodată și nivelul de satisfacție și starea de bine psihologic a îngrijitorului.

Pentru a dezvolta propria mea înțelegere a experiențelor pacienților din timpul sesiunilor de terapie prin muzică, am efectuat un studiu retrospectiv, explorator și calitativ bazat pe analiza metodică a cuvintelor exprimate de 250 de pacienți.

Comentariile pacienților după aplicarea „pansamentului Schubert”

„E atât de frumos. N-am cuvinte.”

„Îmi simt corpul și inima cum pulsează.”

„Mă face să mă simt bine pe dinăuntru.”

„Simt cum mi se înviorează sufletul.”

„M-au podidit lacrimile, sunt vindecătoare.”

„Muzica ta mi-a umplut tăcerea.”

„Ne ține uniți.”

„Era exact ce-mi lipsea… o frântură de cer.”

„Oare nu ai putea veni în fiecare zi… poate că așa aș putea trăi puțin mai mult.”

Ușurare, exprimată cu o satisfacție autentică a simțurilor. În ciuda complexității experiențelor fiecărui pacient, o „înnoire existențială” despre care ei vorbesc ca fiind „adânc, înăuntru,” pare să transpară din multe din impresiile de mai sus. În timpul acestei pauze muzicale pe care am împărtășit-o, pacienții au descris de asemenea o mișcare de unificare în timp și o renaștere posibilă a relațiilor lor de familie. Această experiență reală, mediată de muzică, și interacțiunea umană, pare de asemenea o înviorare a dorinței de transcendent.

Link-uri și resurse

Oglinda. Sau fărâme de gelozie

via Eine Frage der Perspektive (2) — Vultureşti

După ce am citit ceva savuros de dimineață, și era cât pe-aci să nu mă pot opri din goană, dau peste imaginea aceasta. Altfel de savuros. 🙂

(…căci dacă cineva este un ascultător al Cuvântului, dar nu este şi un împlinitor, atunci el se aseamănă cu)

un om care-şi priveşte propria faţă într-o oglindă,
(iar, după ce s-a privit, el pleacă şi uită imediat cum era. Însă, cel ce se opreşte să privească în Legea desăvârşită – Legea libertăţii – şi perseverează în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor prin fapte, acela va fi fericit în lucrarea lui.)
Uneori nu vezi bine, până nu privești în oglindă. Poate ăsta a fost rostul adevărat al oglinzii, să îți arate cevea ce altfel nu ai vedea, (sau poate nu ai dori să vezi.) Și dacă oglinda nu ți-e la îndemână, ți-o așterne El, în bunătatea și dărnicia Lui, drept în față, la picioare… ca să vezi. Mai bine. Că poate ai uitat de cer undeva, în rătăcirea ta, dar El se încăpățânează să îți ridice bărbia în sus, sau dacă nicicum nu te lași „ridicat”, Se așterne El înainte-ți, că poate așa o să-L vezi. Mai bine.
După ce S-a așternut, cândva, eliberator pentru noi… cu brațele ostenite de drag… cuprinzând într-o îmbrățișare mută sufletul meu, peste veacuri… întinse pe Cruce.
După multă alergătură și osteneală, am ajuns la un punct în viața asta a mea în care înțeleg că în fiecare situație, chiar moment, există un sâmbure de ceva, altfel, o umbră fugară a altei lumi, o șoaptă abia auzită ce îmi aduce mereu aminte Adevărul, pe El… gelosul Iubitor de suflete, cărora le-a dat cu atâta dărnicie ceva, o libertate, care le dădea acestor creaturi ale mâinilor Sale posibilitatea de a-I întoarce spatele, dar, chiar mai prețios (decât iubirea cu sila…), libertatea de a-L alege, dintre atâtea și atâtea alte variante. Total. Cu dragoste.
Dar până atunci… Își răsfiră dragostea înaintea pașilor mei, cu gelozie… arătându-mi, în fel și chip, cât de mult mă iubește. Și cât de nepăsătoare trec, adesea, pe lângă atâtea fărâme tulburătoare de har. Har…
Și o melodie superbă, pentru inima ce tânjește după Har. Și Dragostea Lui.

Cel mai important lucru pe care să îl cauţi într-o biserică

Absolutely brilliant, healthy vulnerability, being at home in community.

Articol original aici.

Cel mai important lucru pe care să îl cauţi într-o biserică

small-church-340x509

Atunci când eu şi Britt ne-am mutat în SUA, a trebuit să ne obișnuim cu o mulțime de lucruri noi. Chiar și Brittany care este americancă, a trebuit să se readapteze, după ce și-a petrecut un sfert din viață trăind într-o țară străină. În multe sensuri, a fost mult mai greu pentru ea.

A trebuit să ne obișnuim cu multe lucruri, inclusiv banii cei ciudați, condusul mașinii în linie dreaptă mile în șir și să nu poți da o fugă pe jos până la supermarket ca să îți cumperi o cutie cu clătite. Fie ieși în oraș cu mașina, fie le pregătești acasă. Și eu care credeam că aceasta este America, țara tuturor posibilităților. Se pare că nu.

Dar în final ne-am acomodat, ne-am obișnuit la frigul imposibil, am reluat legătura cu prieteni vechi, ne bucurăm puțin prea des la Chili’s și am găsit și locuri de muncă pentru a ne simți normali și că suntem la noul nostru acasă. Avem rude și aici, și în fosta noastră țară, care ne-au sprijinit în moduri incredibile, inclusiv financiar și literal, oferindu-ne un acoperiș deasupra capului.

Însă a existat un element din viața noastră de dinainte care nu a mai fost la fel de ușor de reprodus. Și anume biserica.

Proveneam dintr-o biserică mică și tânără (după standardele americane) într-un oraș unde ne întâlneam la fiecare pas și unde te puteai duce pe jos sau cu bicicleta unde doreai. Ne-am mutat în Detroit-ul metropolitan, unde literalmente ai nevoie de o mașină sau stai acasă și te uiți în neștire la reclamele de la televizor, întrerupte ocazional de câte o emisiune TV.

Ne doream exact ce avusesem înainte. Ne-am găsit o cafenea pentru toate zilelle, dar atunci când am intrat în ea, nu ne mai întâlnim cu prietenii noștri la fel de des. Pur și simplu nu mai este același lucru. Nici nu am încercat prea tare să căutăm o biserică.  Încercam câteva luni aici, apoi acolo, chiar mergeam două săptămâni la rând în același loc, dar ceva ne împiedica oarecum să ne oprim. Poate că erau lucruri mărunte, precum faptul că ușierul îmi spunea să zâmbesc când intram în biserică. Mi-a fost greu să nu îi răspund că tocmai îmi murise (cineva drag), chiar ieri.

Eu unul, pur și simplu nu mai eram interesat în a merge la biserică. Mi-era foarte bine fără ea.

Sunt multe motive din care oamenii rămân într-o biserică. Mărimea este unul din ele. Uneori o biserică poate fi atât de mare încât să te pierzi în ea și nimeni să nu te observe. Perfect. Altele, sunt prea mici, și toți știu tot ce se întâmplă în viața ta. Mdaa. Din nou, unele biserici sunt atât de mari încât te poți simți rătăcit și nebăgat în seamă. Singur. Apoi, din nou, pot fi atât de mici încât să știi tot ce se petrece în viețile celor din jur, un fapt care poate crea intimitate și o vulnerabilitate sănătoasă.

Alții rămân din cauza muzicii. Fie nu se cântă suficient Hillsong, fie cântă prea mult Hillsong. Cântă imnuri minunate, care te fac să te înfiori, de Wesley și Newton, sau intonează aceleași plictisitoare și vechi imnuri de Wesley și Newton.

Și apoi, desigur, mai este stilul de predică. Pastorul predică din Biblie. Sau Pastorul predică doar din Biblie. E calvinist, luteran, penticostal, non-denominațional. Noi suntem o biserică biblică. Nu, noi suntem o bisetică biblică.

Sincer, cu toții știm desigur că factorul cu adevărat decisiv în orice biserică ar trebui să fie cafeaua.

Însă pentru mine, nici unul din lucrurile acelea nu este important. Sigur, am un stil muzical care-l prefer, și da, mărimea contează, și desigur, teologia pastorului poate fi crucială, dar toate acestea nu sunt factori hotărâtori. Nu pentru mine, cel puțin. După cum îmi spunea și prietenul meu Dan, de curând, avem acces la atât de multe cărți și predici online, oferite de învățători și predicatori fantastici, dacă chiar ne dorim să fim provocați și să facem niște exerciții intelectuale. De asemenea, muzica s-ar putea să nu îmi placă, dar cui îi pasă, dacă am acces la orice alt gen muzical care simt că îmi vorbește într-un mod real.

Toate lucrurile acestea le putem obține oriunde, oricând.

Toate acestea sunt lucruri despre care constatăm la sfârșitul unei zile că ne bucură și ne împlinesc prin simplul fapt că le consumăm.

Un lucru care este puțin mai delicat este comunitatea.

Pentru că comunitatea nu poate fi consumată. Ea trebuie experimentată.

Poate că uneori nu îmi va plăcea stilul de muzică sau predica, dar dacă nu sunt într-un grup de oameni cu care să pot fi cu totul deschis și onest, nu prea văd rostul bisericii. Nu mă refer la stilul acela fals de deschidere și onestitate pe care îl încurajează majoritatea bisericilor. Mă refer la biserica unde mă pot duce și spune cuiva, „Sunt convins că lui Dumnezeu nu-I pasă deloc,” sau unde să îmi pot demonta credința fără ca cineva să simtă nevoia să sară să mă „salveze.”

Sau comunitatea unde petrecem timp împreună și luăm masa împreună, fără să simțim nevoia de a le face spirituale, cât timp însuși actul de a mânca împreună este un act suficient de spiritual în sine.

Ne-a luat ceva vreme mie și lui Britt până am găsit așa ceva. Am știut în inima mea, dar momentul când am  știut sigur de tot a fost momentul când m-am dus în biserica aceasta singur, într-o duminică de curând, și nu m-am simțit încordat când am intrat. Dacă m-ați cunoaște, ați ști că asta nu e ușor deloc. Am nevoie de prezența protectoare și sigură a cuiva în care să am încredere în majoritatea situațiilor sociale. Faptul că am putut face acest lucru singur, mi-a arătat că oamenii cu care încheiasm prietenii și legături în ultimele luni, nu erau oameni de care să simt că trebuie să mă protejez în vreun fel.

Însuși faptul că nu mi-am dat seama de asta pe moment, ci doar mai târziu, a fost singurul lucru de care aveam de fapt nevoie să știu că eram acasă.

Mă simt ca și când nu sunt silit să mă potrivesc într-o anume nișă teologică. Nu simt că sunt obligat să îmi placă un anumit stil muzical. Nu simt că trebuie să fiu adeptul anumitor branduri. Nu trebuie să mă îmbrac cumva anume.

Această experiență este cu totul nouă pentru mine, și îmi place.

Este speranța mea ca toți să puteți găsi așa ceva. Și desigur, pentru unii, lucrurile care nu mai sunt la fel de importante pentru mine, sunt critice. Înțeleg. Dar asta nu înseamnă că ei greșesc și eu am dreptate..

Însă în final, după cum ne amintește acel minunat cântec al anilor 90, muzica încetează. Predica se încheie, sau se termină cafeaua și gogoșile. Scena este demontată, reflectoarele se sting iar ușile se închid pentru încă o săptămână.

Acele lucruri mărunte ale vieții din cele 6 zile care urmează sunt cele care ne ajută cu adevărat să descoperim unde suntem acasă. Acolo comunitatea este esențială. Sper că veți găsi și voi ce am găsit noi. Dacă doriți să vă alăturați nouă, anunțați-mă. Dacă nu, e ok. Creați-vă propriul vostru acasă. Întrebați pe careva, cum te pot ajuta? Pregătește o masă caldă, ai grijă în vreo după-masă de copiii cuiva (cu permisiunea lor). Pune-ți brațul pe după umerii cuiva care plânge. Nu încerca să îi repari. Nu vorbi. Sau vorbește. Fă lucruri de felul acesta și mai devreme sau mai târziu, îți vei da seama că ai găsit ceva profund.

Erai în biserică în tot acest timp.