Everything has its price… Totul are un preț

via Bună-vă dimineața-vă! — Vultureşti

Tja. Alles hat sein Preis, anscheinend.

Totul are un preț. Mai ales atunci când îți iei zborul spre cerul albastru, spre pasărea ce gonea, fără griji, da… doar că este o vreme pentru zburat. Și este o vreme pentru cumpănit. Și mai este o vreme când zborul va fi și ultimul lucru pe care îl mai faci. Cel puțin în anotimpul ăsta. În loc să sfârșești pătură caldă, pentru sămânță dornică să zămislească, tu… rămâi așa, a nimănui, aninat în gard. Și te mai și ia lumea de nebun.

Mi s-a întâmplat. Și nu o dată – de două ori! Să iau omul de nebun când el vorbea adevăr – adevăr-adevărat, realitate reală, nu unaa… închipuită de el. Și am reușit să îl aduc cu picioarele cu pământ, și să îi schimb viziunea lui „anormală” cu una pe care o doream eu. Vaii… câte și mai câte probleme s-au născut de aici. Câte și mai câte povești, de stăm și ne crucim, deși nu suntem noi dintr-aceia, bisericoși crucificatori… dar mai simți nevoia să faci ceva cu mâinile, când le simți anapoda, când te simți în plus… când iei bâiguielile unuia care numai cu greu se poate face înțeles drept „delir,”… și la urmă, când toate s-au terminat cu bine, tot el îți sărută mâinile… cum te simți? Îți vine să te bagi în pământ. Sigur, nu te-ai fi cunoscut atât de bine dacă n-ar fi fost acel Intermezzo… nu s-ar fi cunoscut nici el atât de bine… „externați-mă, vă rog, că m-aș întoarce și eu acasă” (care acasă era totuși în Marseille, France… ce căuta în România? păi venise să rezolve cu niște documente, și l-a bătut soarta să ajungă în spital de stat… mda.)

Poate n-ați înțeles voi mare lucru, dar promit că pentru mine a fost traumatic. Să demonstrez că pacientul meu nu e în toate mințile, când era. Sau să demonstrez că realitatea mea e mai demnă de a fi numită așa decât realitatea lui. Nu s-a întâmplat nimic, doar că în moment cheie aș fi pus toți banii pe cuvântul meu, și aș fi pierdut. Nu era viața lui în joc, dar putea fi. Sau aproape a fost.

Uneori, te apuci să îți iei zborul, și contează cum te văd oamenii. Că te pot lua drept nebun, când nu ești. Sau mai rău, te poți crede tu însuți că ești, plecat de acasă cu sorcova, când ești mai normal decât majoritatea celor din jurul tău. Pentru că apuci să crezi, trecător, că normalul lor e mai demn de crezare decât viziunea ta.

Numai Cristos nu S-a lăsat niciodată abătut de la calea Lui, niciodată amăgit cu privire la realitate și adevăr. Pentru că îl cunoștea. Și era tot ce conta. Chiar dacă l-a necăjit la un moment dat pe Petru cu vorbe grele… Piei Satano… Când noi am fi încercat să netezim, tolerant, cutele șifonate ale relației… și am fi pierdut. Direcția. Și rostul.

Din povestea mea mareseilleză am învățat că ochiul meu nu vede întotdeauna drept. Și că din când în când trebuie să îmi acord mie prezumția de vinovăție, pentru că nu sunt Isus în persoană. Uneori o relație trebuie sacrificată de dragul Adevărului, dar întotdeauna cu blândețe. Și prețuire. Și că durerile pe care ni le producem reciproc sunt tolerabile, dacă am apucat să zburăm un pic. Măcar un pic. Și dacă am aterizat, în neșansa mea, pe un gard, nu e chiar totul pierdut. La un moment dat cineva o să vadă. O să mă vadă. De cele mai multe ori, cineva la care mă aștept mai puțin. Dar lui/ei i-i dat să vadă. Și o să alegem împreună care e realitatea care e, în momentul acela, mai ușor de purtat. De unul singur, sau în doi. Acum.

Opioidele. Unora – isterie, altora – lipsă

Cât de ciudată poate fi lumea asta în care trăim.

Imagini pentru opioids

sursa America’s opioid epidemics is worsening (The Economist)

Unii… suspină în durere. Alții… au gustat cum e fără durere. Și au alunecat dincolo de pragul controlului… și le dau medicilor și farmaciștilor lor mari dureri de cap. E greu să discerni, ca medic, cine are durere, și cine așteaptă cu o rangă în sacoșă să te convingă că îl doare.

Am tratat dureri răvășitoare. Dureri care au fost spulberate de morfină. Am tratat dureri sfâșietoare, pe care nu le încăpea scala analog vizuală (pe care se presupune că un pacient ar trebui să își evalueze intensitatea durerii, pentru a o transpune într-un limbaj tehnic, aproape matematic, ca să înțelegem și noi, ăștia ne-subiectivii, oamenii obiectivi, care avem armele de înfrângere a suferinței lui în mâinile noastre…). Dar am consiliat și colegă care cu mare ingeniozitate a reușit să scape dintr-un cabinet în care un pacient care locuia prin subteranele orașului, fără familie sau oameni care să îl îndrăgească prea mult, o înghesuise într-un colț, amenințând-o cu o rangă ce se ițea din sacoșa lui cea de toate zilele… că dacă nu îi dă rețeta, îi arată el cum se face medicină. Mda, România. Jandarmii… sunt undeva, în spațiul mioritic, ușor de identificat dar mai greu de găsit când ai mai mare nevoie de ei. Sau să spun despre noaptea în care un aparținător furios că tatăl său, terminal, nu este tratat cum se cuvine și nu se face tot ce se poate – un om care nu accepta că tatăl său, suferind de o boală incurabilă, ajuns la finalul vieții, refuzase luni la rând intervențiile care îi fuseseră oferite, recomandate… amenința agresiv asistenta aflată singură la acel moment în secția noastră… iar la amenințarea ei că va chema jandarmii, să rămână stupefiată la replica acestuia, „Cheamă-i. Cine crezi că vine? Eu sunt jandarmul pe care vrei tu să-l chemi!!” Mda. De plâns. Pentru unii, de râs. Numai să nu fii în pielea asistentei lăsate la cheremul unuia gata să o snopească… sau a medicului care în mulții ani în care s-a zbătut să se formeze, numai cursuri de auto-apărare nu a făcut… karate, ceva. Mda. Poate că e nevoie de puțină consiliere după ce termini facultatea și îți alegi specialitatea, sau înainte de facultate? Nu știu. Știu doar atât, că trăiesc într-o lume pe care în câte un moment – ca acesta – o înțeleg tot mai puțin. Și după ce mă consum serios să conving oameni-medici că au voie, că au dreptul (în țara asta minunată) – să prescrie morfină, dau peste articole cutremurătoare, despre pacienți cărora li se refuză onorarea unei rețete care li se cuvine, (și numai cine nu a avut o durere cronică severă poate să nu înțeleagă despre ce vorbesc…) o lume în care unii cerșesc dreptul de a avea disponibilă și accesibilă morfina (cam 75% din tot globul…) iar alții, au alte probleme, mai rafinate, riscul de addicție la consumatorii cronici de morfină sau produse similare… știm și noi despre ce vorbesc ei, dar parcă e halucinant să limitezi dreptul pacientului la tratament, mai ales când se știe că principalul pericol pentru durerea cronică netratată este atrofia cerebrală și implicit riscul de demență… și nu sunt povești. Despre asta, cândva, altă dată.

 

Articolele despre care vorbeam: (urmează traducerea lor pe blogul frate Paliația pentru toți)

https://www.chronicmom.com/2017/10/people-with-chronic-pain-did-not-cause-the-opioid-epidemic.html/

https://www.chronicmom.com/2017/08/taking-opioids-for-chronic-pain-isnt-addiction.html/

https://www.chronicmom.com/2016/11/a-day-in-the-life-of-an-opioid-addict.html/

Dumnezeu îți dă să duci mai mult decât poți…

Imagine similară
Articolul original aici. Traducerea – în continuare. 🙂

Da, Dumnezeu îți va da să duci mai mult decât poți

Viața ne va da prea mult, iar promisiunea este pentru atunci când te afli în mijlocul încercării.

de MICHAEL HIDALGO GOD 10 septembrie 2013

Recent, reciteam jurnalele mele și am dat peste câteva cuvinte pe care le scrisesem acum câțiva ani: „Doamne, pur și simplu nu mai pot. Nu știu ce să fac, dar nu mai pot.”

Circumstanțele din viața mea deveniseră copleșitoare, totul se năruia în jurul meu, toată lumea mea se prăbușea.

Sincer să fiu, să fi venit cineva lângă mine atunci și să fi încercat să mă încurajeze spunându-mi „Dumnezeu nu îți va da mai mult decât poți duce,” cred că l-aș fi pocnit drept în față.

Cuvintele astea răsuflate îmi par mai degrabă tortură decât consolare. Atunci când sunt căzut-lat și mă simt descurajat, auzul acelor cuvinte mă poate face să mă simt că nu mă ridic la înălțimea așteptărilor. Și mă face să mă întreb, „Dacă ar trebui să pot duce toate lucrurile astea, atunci cum de nu reușesc să o fac?”
Adevărul este că Dumnezeu nu a spus niciodată că nu ne va da să ducem mai mult decât putem duce. Vor fi momente în viață când vei avea senzația că te sufoci și nu îţi este nimeni aproape să te ajute.

Cuvinte care ar trebui să fie încurajare nu fac altceva decât să descurajeze și mai mult. Mai rău, cuvinte de felul acesta ne pot face să ne ignorăm suferința și să ne prefacem că nu există. Ne poate face să credem minciuna că ne putem descurca de unii singuri; că putem duce. Ceea ce ridică o întrebare, „Dacă pot duce orice îmi apare în cale, ce nevoie aș mai avea de Dumnezeu?”

Trebuie să realizăm că uneori pur și simplu nu ne descurcăm singuri.

Și atunci, de unde vine afirmația că Dumnezeu nu ne dă să ducem mai mult decât putem? Pentru a răspunde acestei întrebări, trebuie să ne întoarcem în urmă cu 2000 de ani, într-o bisericuță din orașul Corint. Apostolul Pavel le-a scris câteva scrisori, iar în prima le reamintește că toți oamenii sunt ispitiți și adesea aleg să facă răul. Avertismentul lui Pavel este legat de realitate ispitei și a păcatului cu care ne confruntăm zi de zi..

Odată cu acest avertisment, el a făcut și o promisiune. A scris astfel: „Nu v-a cuprins nici o ispită care să nu fie potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, Care este credincios, nu va permite să fiţi ispitiţi peste puterea voastră, ci odată cu ispita a pregătit şi mijlocul de a o putea răbda.” (1 Corinteni 10:13). Acesta este versetul pe care-l cităm eronat atât de frecvent.

Referindu-se la ispitire şi păcat, Pavel subliniază că avem întotdeauna de ales: să alegem păcatul, sau să fugim de el. Promisiunea este că Dumnezeu va pregăti întotdeauna o cale pentru noi ca să putem fugi de păcat.

Să fim înţeleşi: Pavel se referea la ispită, nu la suferinţă.

În ce priveşte ispitirea, avem de ales, dar în privinţa suferinţei, adesea nu avem nimic de ales.

Acum câteva luni, eram împreună cu un prieten care tocmai aflase de diagnosticul de boală terminală a fiului său. Plângea şi mi-a spus: „Aş face orice, mi-aș da viața pentru el, dacă aș putea.” A fost una din cele mai încărcate de neputință momente din viața mea. Tot ce am putut face a fost să stau lângă el și să plâng împreună cu el.

El nu a ales această situație.

În astfel de clipe, ne simțim făcuți praf și pulbere. În loc să stăm și să trâmbițăm că ne descurcăm, că facem față, ar trebui să îl imităm pe Isus.

În noaptea dinaintea execuției sale, Isus S-a rugat sfâșietor în Grădina (Ghetsimani), „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte.” (Matei 26:38). Isus I-a spus Tatălui Său, „Asta e prea mult pentru mine!”
Vedem astfel de situații și în cartea Psalmilor. Psalmistul își strânge pumnii de furie, și strigă la Dumnezeu, „De ce m-ai părăsit?” (Psalmul 22) În amărăciunea lui, autorul suspină la un moment dat „mă aflu în întuneric” (Psalmul 88).

Ceea ce ne învață versetele acestea este că e în regulă să ne simțim că nu facem față, că suntem pe punctul de a ne da bătuți. Putem striga, „Sufletul mi-e cuprins de o întristare de moarte.” Iar atunci când vom face astfel, Îl vom descoperi pe Dumnezeu – Cel care, în persoana lui Isus, suferă alături de noi.
Atunci când suntem conștienți că viața ne va da mai mult decât putem duce, și ne împăcăm cu acest gând, descoperim o făgăduință: Dumnezeu este credincios și ne iasă în întâmpinare în mijlocul haosului și al durerii.

Iar atunci când o face, învățăm să recunoaștem nevoia noastră constantă de a depinde de El. Acesta este motivul din care Petru învăța credincioșii (Biserica) să ne aruncăm toate îngrijorările, temerile, suferințele și durerile asupra lui Dumnezeu. El argumentează că putem face aceasta pentru că Lui Îi pasă de noi. Atunci când viața ne oferă mai multe decât putem duce, ne putem odihni în realitatea că Dumnezeu poate duce totul.

Dar, dacă suntem sinceri, chiar și această afirmație poate suna oarecum răsuflat. Pentru că atunci când doare cu adevărat, Dumnezeu poate părea foarte departe. Aici intervenim eu și cu tine. Avem nevoie unul de celălalt pentru a merge înainte, și avem nevoie de mult mai mult decât niște cuvinte fără noimă.

În clipe când viața devine insuportabilă, avem nevoie să fim dispuși să pășim unii alături de ceilalți. Atunci când o facem, îl întrupăm din nou pe Isus. Putem fi unul pentru celălalt, în mijlocul suferinței, ne putem ajuta reciproc să purtăm poveri. asta înseamnă că noi, ca și Trup al lui Cristos, avem o oportunitate.

Atunci când suntem dispuși să ședem în mijlocul durerii, să umblăm unii cu alții atunci când e greu în viață, și să ne împovărăm unii cu poverile altora când ele devin prea grele, devenim o făgăduință ce a prins trup. Devenim o mărturie vie că chiar dacă viața poate fi prea grea, prea dificilă, prea greu de suferit, prin bunătatea lui Dumnezeu manifestată în noi, putem merge mai departe împreună.

MICHAEL HIDALGO

Despre succes – sau darul smereniei

Ben Tibbetts - Taeschhorn Peak Swiss Alps

sursa – Ben Tibbetts – Täschhorn Peak, Swiss Alps

 

Exista o vreme când credeam că succes înseamnă să îți atingi obiectivele. Cu cât mai înalte, cu atât mai bine. Și ca un perfecționist încăpățânat ce sunt, nu m-am dat niciodată bătută. M-am luptat cu morile de vânt, dacă a fost necesar, am dărâmat reguli, am organizat, am condus, am croit cărări prin locuri neumblate, am fost exemplu… până m-a doborât mândria – mândria lucrului bine făcut, prin puterile și înțelepțirea mea, fără să știu a mulțumi pentru locurile umbroase din văi, unde lecțiile sunt mai greu de învățat, dar mai trainice, și mai de folos pentru viață… viața aceea în care rugăciuni grele și dureroase rămân fără răspuns, frunți se pleacă, privirile alunecă în zare, nedumerite, triste… timpul se oprește în preajma unui sicriu.

Adevăratele drame. Locul prețios în care ajungi să îți vezi starea, limitările, neputința, și în sfârșit capitulezi. Renunțând la „drepturi” și „pretenții,” „așteptări” și „etichete.” Pentru că nu Îl înțelegi pe Cel care ți-a îngăduit să ajungi până în acel loc. Pentru că nu înțelegi mai nimic din contextul în care dintr-o vale a Plângerilor se poate naște ceva bun, cu adevărat Bun… Suntem oameni. Doar oameni. Și unii învățăm ușor darul plecării frunții în supunere și smerenie, alții mai greu. Și mai sunt unii care nu învață niciodată.

Cernere de oameni. Uneori asta e tot ce contează cu adevărat – să știi, profund, cine este cel care îți este alături, și să înveți să fii pentru el tot ce poți, sau ce ești chemat să fii. Uneori umăr primitor pentru așternut frunte și vărsat durere. Alteori, privire întrebătoare, aducătoare de caldă și blândă mustrare. Și iarăși câteodată, mână încurajatoare, călăuză în vale lipsită de lumină.

Aleg azi, alături de atâția alții, să fiu aici. Prezență calmă, poate fără semețirea celui care crede că știe toate răspunsurile (pentru că nu le știu!), dar fără doar și poate prezență însoțitoare, tovarăș pentru cel ostenit, rănit, rătăcit, neiubit, respins… deloc desăvârșită. Dar aici.

 

Păstorul. Sau mielul

descărcare

photographer Seyit Konyali – Beysehir Shepherd, Turkey

Sunt puține lucruri care să mă înduioșeze mai mult decât imaginea unui mieluț neajutorat, în brațele unui păstor bătut de ani și vânturi, duioșia cu care îl ține în brațe, blândețea cu care îl hrănește, îl încălzește… Tihna cu care omul acesta nu se grăbește, are răbdare să îl hrănească, să îl mângâie, alene, pe creștet… unde mi-e tihna? Calmul de a te așeza în mijlocul forfotei și de a savura o clipă de pace…

Beysehir - Seyit Konyali 2

și-apoi vezi asta. o forfotă continuă – iar omul nostru, îngândurat în miezul activității lui… dragi, după câte înțeleg eu. Cum sunt eu în mijlocul vieții mele dragi? A activității mele dragi? A oamenilor mei dragi? Și a celor… pe care învăț să îi îndrăgesc? Liniștită? Știu să mă opresc în miezul suferinței și să aleg creșterea dureroasă din ea? Suferința altora, sau a mea, bunăoară.

Și mai e câte o clipă când tânjesc după pieptul Lui, al Păstorului…

Beysehir - Seyit Konyali 3

pieptul Celui care mă primește, întotdeauna, așa cum sunt, așa cum nu îmi plac, așa cum nu mă știu eu iubi – El mă iubește. Așa cum nu mă înțeleg, așa cum nu mă știu alina… doruri pe care doar El le poate stâmpăra, doruri de o lume ce încă nu a răsărit, suflet de om obosit și chinuit de fire răzvrătită, și mereu mocnind sub dorința de bine și sfințenie… mereu întinând faptă bună, mereu întinând smerenia cu petec de mândrie.

La pieptul Păstorului, El – adăpost mie, pace mie, alinare mie… răsfăț de suflet, mie. Și ție… Pentru că este loc la pieptul Lui. După ce te-ai întins, epuizat, dezarmat, dezbrăcat de merite și titluri, fapte și orgolii – pe deal pustiu, pe care se înalță, încă, o Cruce.

prieteni

Imagine similară

sursa foto aici

Cum îți dai seama cine ți-e prieten și cine nu? Cine îți vrea binele și cine, de fapt, în toată mărinimia pe care ți-o arată, își bate joc de tine? Cum te aperi? Sau… trebuie să te aperi?

Cum îți dai seama când cineva profită de bunătatea ta și te consideră „fraier” sau „prost,” doar pentru că niciodată ușa ta nu i-a fost închisă, doar că niciodată nu s-a întâmplat să „nu ai timp” pentru problemele ei/lui, dar imediat după, uitate sunt toate? Cum te porți cu astfel de oameni?

Cum te faci vulnerabil în fața unora care atât așteaptă, să îți cunoască slăbiciunile pentru a le manipula, pentru a le ataca, pentru a te lovi când te aștepți mai puțin, pentru a folosi „asul din mâneca” la nevoie… întotdeauna în defavoarea ta? Care e inteligența aceea care să te facă să „miroși” oamenii și intențiile lor? Scria de curând cineva pe un blog despre tendința omului de a fi rău, de a deveni mai rău prin răutatea care i se arată… mă încăpățânam să cred că nu are dreptate. Că omul bun tot bun rămâne, orice i-ai face.

Dar poate că nu e așa.

Sunt pusă uneori (de pildă, azi) în situația de a cerne oamenii, de a hotărî cum trebuie să mă port cu unul sau cu altul, care ar trebui să fie reacția mea în fața unei replici sau a alteia. Păi nu știu… În final am ales să fiu eu. Să văd, să caut, să sper binele din celălalt, să cred binele… azi e mai ușor ca altădată. Poate așa e să fii în vale, să te vezi drept exact ceea ce ești. Nu te mai vezi deasupra nimănui.

Știu că socoteală dă fiecare după felul în care se poartă.

Și învăț să cred că a te face vulnerabil e un dar și o umblare mai plină de har decât cea „cu mască.”

Și mai știu că de mine depinde doar cuvântul pe care îl scot eu pe gură, atitudinea mea. Restul, nu e al meu. Mă poate răni, mă poate arunca la pământ câteodată, dar nu mă poate răpune. Iar Cel care a trecut deja pe aici, îmi va da și mie puterea de a ierta, de a mă ridica și de a merge mai departe. Pentru că mă iubește. Și crede mereu tot binele despre mine – pentru că mă privește prin Cristos, prin jertfa Lui. Restul, e purtare a crucii, lepădare de mine, dăruire altora – necondiționat.

Dar asupra acestor lucruri, om zăbovi altădată.  🙂

 

Răni

x

M-a pus iarăşi Oana pe gânduri. Dar e de bine.

Cum faci dacă porţi o rană în suflet care se încăpăţânează să NU se vindece? Trece vremea, da, se aşterne praful, zici că ai uitat, şi apoi… cu o simplă adiere de vânt, o privire, un gând fugar, sau nici măcar nu ştii ce… şi totul e la fel. Înapoi la început. Nimic nu s-a schimbat. Da, ai încercat să îţi trăieşti liniştit şi cuminte viaţa înainte, dar nimic nu s-a schimbat.

Mă lupt, m-am luptat, să vindec. Să dau afară. Să fac curat. Să înnoiesc. Nimic. Ce-am cusut, cusut a rămas. Dar rana e acolo. Nu-i pot scoate firele, o să mi se răsfire sufletul în poală şi atunci, ce mă fac?!?

Dar dacă… unele răni nu sunt menite să se vindece? Dacă… unele răni mi-s date să le port până la capăt? Vrei – nu vrei… dar dacă tot e să îmi rămână tovarăş, durerea mea, cum ajung să umblu împăcată cu rana mea cu tot? Cum ajung să fiu senină la capăt? Tu ştii…?

Am ales să îmi dau masca jos. De câteva zile. Şi odată cu asta m-a copleşit inima mea. M-a dat de gol când îmi era lumea mai dragă. Şi sufletul meu aparent-liniştit s-a revărsat, albastru, pe-afară, şi m-a umplut de o tristeţe de care cum să scap acum? Cine mă poate îndura aşa, tristă, şi cu privirile pierdute într-o zare doar de mine ştiută? Cine să-mi îngăduie durerea prelinsă pe obraji? Cine să rabde toamna îmbufnată din inima mea? Azi m-am trezit căutându-mi măştile. Parcă mai uşor era cu ele. A-normal şi uşor…

Cât de greu e drumul cel onest şi vulnerabil.

Azi mi-a alunecat piciorul inimii prin gânduri, şi m-am trezit trântită cu brutalitate pe jos, înconjurată de ele, mirate, speriate… dezvelindu-mi în cădere însăşi inima, cea rănită, ca în prima zi, aceeaşi durere, pe-atunci nouă, crudă, sfâşietoare, de pierdere. Adâncă şi fără margini. Irevocabilul cred că mă sfâşie de fapt. Şi că nimic, nicio explicaţie, niciun cuvânt nu ar putea da vreodată timpul înapoi. Şi să mă lase să îndrept, cumva, lucrurile. Dacă ar fi ceva de îndreptat… Mă tem mai tare că de-aş găsi uşa aceea, să alerg înapoi, aş păşi senin exact prin urmele paşilor deja umblaţi… cu drag, şi blândeţe, şi preţuire. Şi aş fi la loc aici. De asta probabil nu mi-e dat să mă întorc. Nu ştiu altfel să trec pe-acolo. Decât aşa cum am făcut-o. Poate că nu mă știu căí. Nu știu să smulg păreri de rău din inimă răzvrătită…

Nu găsesc fărâma de bunătate pe care să mi-o dăruiesc ca să pot merge mai departe. Asta nu face decât ca durerea să îmi fie şi mai insuportabilă.

Deunăzi mi-am văzut sufletul oglindit în ochii altui om, un om care mi-a simţit suferinţa cum eu uitasem de o vreme că o port cu mine. Şi m-a copleşit. Să mă văd acolo, aşa, goală de tot, tristă şi descurajată, suficient cât să nu ştiu merge mai departe. Deocamdată, sper.

„Pentru toate există o vreme… plânsul își are vremea lui.” (Ecl. 3:1a, 4a)

Poate din cauza asta, până nu ți-ai plâns toate lacrimile, nu poți merge mai departe. Poate căința vine undeva pe drum. Dacă vine vreodată.

 

Vulnerabilitate

Camuflăm stări pentru a nu-i deranja pe apropiați. Deși probabil că mângâierea lor ne-ar face bine, aducând puțină alinare. Uneori o îmbrățișare (reală) tăcută e cel mai bun medicament. Pentru amândoi. Schimbul acela de drag și de energie bună adesea aduce vindecare. Când e provenit din miezul cel mai stors și chinuit, dar atât de […]

via Solzi — Maculatorul

Image result for vulnerable

sursa – Marieka Lake

Asta citeam azi de dimineata. (multumesc, Oana, de frumuseţea din inima ta, pe care mi-o împărtăşeşti şi mie!) Şi mă gândeam la The Safest place on Earth, de Larry Crabb, şi la Darurile imperfecţiunii, de Brene Brown (pe care încă o poţi citi free aici), la darul vulnerabilităţii, la marele bine de care fugim, ne ferim, ne ascundem, de teamă – un bine pe care doar acolo îl vom găsi – în vulnerabilitatea de a fi noi înşine în relaţii, de a ne ierta şi a-i ierta pe ceilalţi, dar şi a le permite să ne vadă aşa – exact aşa cum suntem.

Scriam săptămâna asta despre măşti, şi oameni frumoşi mă îndemnau să cred în lumea normală a celor fără măşti. Dar cu teama aceea care mă încremeneşte – cu teama, ce fac? Brene spune frumos – ai nevoie de curaj. Şi curajul nu e al celor curajoşi. Curajoşi sunt cei care păşesc înainte cu curaj. Nu curajul e înnăscut – el se dobândeşte. Înnăscută e vulnerabilitatea.

Cât de remarcabil este să ajung la punctul la care să îmi privesc imperfecţiunea cu ochi… blând, îngăduitor, să accept că sunt doar un om. Şi asta e suficient pentru o viaţă de om. Să îmi privesc părţile bune şi frumoase (pe care fiecare le avem) cu ochi drag, şi pe celelalte, ale mele, mai puţin bune şi frumoase, să le privesc drept exact aşa – mai puţin bune, şi mai puţin frumoase. Nu vreau să scriu acum şi aici despre nevoia de strădanie pentru a ne perfecţiona – sunt un fanatic al perfecţionismului, dar învăţ, încet, să mă dezbrac de defectul perfecţionismului în ultima vreme, pentru că am ajuns la punctul la care m-am săturat. De stoarcerea de vlagă pe care mi-o dă mândria de a încerca să par mai… decât sunt. De secătuirea relaţiilor pe care o dă această goană după… himere.

Scria Paler ceva de genul “Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi, şi nu le vezi. Mângâi faţa unei femei, şi nu simţi masca asta de sticlă… Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum odată cu obrazul se lărgeşte şi masca de scticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. DAR OPRIŢI-VĂ UNDEVA, vroiam să le strig, ŞI ŢIPAŢI, CEREŢI AJUTOR, AMENINŢAŢI” (O. Paler, Viaţa pe un peron)

Arta deghizării – azi privesc lumea prin acest ochi al criticului de artă, criticul artei deghizării 🙂 – şi aleg să tac mai mult, şi să privesc. Să mă uit, şi să văd. Să înţeleg cine suntem, după câtă acceptare şi dragoste alergăm, cât de nesiguri suntem, toţi, de frumuseţea noastră, a fiecăruia, şi cât de încântaţi de efectul deghizării… fără să ne dăm seama că pierdem, enorm, şi că în final, ne pierdem pe noi înşine. Azi aleg să umblu fără mască. Îmi tremură sufletul în mine… deja.

(aseară citeam asta – How Marital Affairs Happen: The Beautiful Stranger I Wanted to Sleep With While I Was Married — Must Be This Tall To Ride, şi în esenţă, spune exact acelaşi lucru. Despre pericolul deconectării, despre dificultatea de a sta vulnerabili unul lângă celălalt, şi despre durerea pe care, în final, ne-o pricinuim singuri, în viaţa asta scurtă, şi preţioasă)

O zi încărcată de sens! Ochi curaţi să aveţi şi să zăriţi raza de soare în sufletul celui de lângă voi! Sau să o reflectaţi din oglinda sufletului vostru, spre celălalt.

Bunătatea naşte bunătate.

Oameni și măști

Imagini pentru hurt

Pășim prin lume și ni se pare că nu ne vede nimeni. Că nu ne vede CHIAR așa cum suntem. Pășim ușor, chiar dacă sub tălpi ne scrâșnesc cioburile – fărâme din ceea ce până mai ieri era întreg, imaculat – noi înșine.

Pășim prin viața celorlalți, simțind aceleași cioburi între dinți, uneori. Momentele acelea când ai impresia că dacă reușești să îți înghiți nodul din gât, o să îți sfâșii sufletul. Durerea celuilalt te sfâșie pe tine.

Ce figuri de făpturi suntem! Câtă prefăcătorie, câte măști, câtă ascundere după uși închise, după fire albe de păr, după priviri plecate, după rame de ochelari, după un zâmbet profesional, după titluri și etichete, după câte un vraf de hârtii, după câte o agendă încărcată până la refuz. După deget.

Câte scuze ne mai găsim. Nouă. (nu și altora. Nu! intransigenți cu ceilalți, dar nu cu noi… David și Natan…) Și cât de grabnici sărim să le tăiem altora capetele. Fără să ne pese că în urmă cu doar câteva clipe, noi înșine am rănit, am îndurerat… am intrat cu bădărănie în suflet subțire de om speriat, zdrobit pe caldarâm de cuvintele sau atitudinea noastră. A mea.

Astăzi, stăteam în fața unei femei, spulberată de durerea experiențelor din trecut, de prejudecata că dacă odată te-a dezamăgit cineva, or să te dezamăgească toți, că dacă un medic a fost un nemernic, toți vor fi la fel. Veștile proaste pe care i le dădeam deveneau catastrofale înaintea ei. M-am trezit înaintea ei golită de argumente, uluită de senzația că nu pot explica. Și că de fapt, chiar nu mi se cerea asta. Trebuia doar să informez. Să ofer informații, doar că informațiile astea îi impuneau să își schimbe total atitudinea față de ziua de azi, față de ziua de mâine, iar acum se vedea copleșită de gândul că urma să cunoască văduvia. Nu și-o dorea, ar fi dorit să nu… iar eu, simțeam o greutate ce parcă mă îngropa tot mai mult în scaun. Fac asta de mulți ani. Însă azi mi-a fost greu. De lacrimile ei pe care nu le puteau înghiți toate șervețelele din cabinetul meu. Durerea ei mi-a erupt durerea mea. Și m-am trezit murmurând cuvintele „interzise” – îmi pare rău… Și chiar îmi părea. Rău. Că am spulberat o mască de pe inima cuiva, fără să apuc să o avertizez că asta urma să fac, măcar să și-o țină, cuviincios, cu palma, o brumă de demnitate…

Bătrânică ce se întinde să îmi sărute mâna, mie, o copilă față de cei o sută fără câțiva ani ai ei… pentru că m-am aplecat să aud mai bine ce șoptea ea de acolo, dintre perne, pentru că i-am mângâiat mâna subțire și tare muncită, care se agăța un pic nesigură de așternuturi… încercam să o ajut să se relaxeze, ca să putem sta un pic de vorbă. Că aveam să îi zic lucruri deloc ușoare. Când colo, nu mai știu dacă ea chiar nu auzea prea bine, sau dacă avea darul acela, rar, de a citi printre „rânduri” și m-a zărit între vorbe pe mine, îndărătul măștii profesionale, dar poate ochii, poate ei mă dădeau de gol. Că lângă înțelepciune de mai un secol nu te poți piti îndărătul niciunei măști, că te citesc ei, ochii aceia ușor adânciți în orbite, obosiți de viață și plâns. Și în nefirescul situației, ea se întinde să îmi sărute mâna. Când se cădea să îi sărut eu ei mâinile sătule de trai și trudă.

Om tânăr, 60 de ani să tot aibă, lung de nu-l încape patul, tumoră cerebrală inoperabilă, nu înțelege ce se întâmplă, nu înțelege ce caută în pat, ar vrea să muncească, nu-i vreme de stat, încep ploile târzii, și la fermă lucrul e în toi, nu înțelege de ce nu-l ajută picioarele, de ce i-i leneșă mâna… nu înțelege de ce nu poate vorbi, unde i-au fugit cuvintele, nu a fost el vorbăreț niciodată, dar acum e prea de tot! Ar vorbi și el, dar uite, nu mai are cuvinte. S-au dus. Poate că nu se mai întorc. Și odată cu ele, plecate sunt toate măștile. Nu le mai are nici pe noptieră, nici în desagă, dar nici în suflet. Duse sunt toate. Și se trezește gol-pușcă, îmbrăcat în pijama la ora amiezii, dar gol-pușcă fără doar și poate – cine nu s-ar simți la fel, așa, neprefăcut, și chiar cu puținele cuvinte ce ți-au mai rămas, să te trezești că zici exact ce gândești… coșmar!

Și mă apucă un capăt de zi, gândindu-mă că o lume fără măștile noastre ar fi… o caricatură. Pe care cine ar mai putea-o înțelege? Darămite să o suporte…

Sau ar fi o lume normală. În sfârșit normală. În comparație cu caricatura pe care o trăim zi de zi. Depinde din ce punct de vedere privești lucrurile. Atât.