Ucideri

sursa aici

Suntem ucigasi din fire. Dar felul in care ucidem este sofisticat azi – poate ca uneori credem ca de condamnat este criminalul care o face la nivel fizic – opreste o inima din alergarea ei. (desi pana si ultima ei bataie a fost scrisa undeva inca dinainte ca ea sa inceapa… O taina.) Dar cum ramane cu celelalte ucideri? O privire… o vorba… rostita in fata, sau mai trist, in spate, ucidem reputatii, ucidem tihniri… o rautate aici, o meschinarie dincolo…

Dar de ce ai alege bunatatea?

Frantura de cer ascunsa in lut trecator. Har revarsat peste o viata de muritor fara speranta. Si atunci prinde viata si dragoste si bunatate in inima mea nespus de inselatoare, si deznadajduit de rea. Si la fel cum in mine s-a aprins Viata, rauri de apa vie se vor fi revarsand din inima mea spre ceilalti din jur. Doar asa pot fi mai aproape de ceea ce a fost candva creat Adam sa fie.  Si la fel si eu.

Om.

 

 

Aer curat

sursa foto Vulturești

Geamul mi-aduc aminte că s-a spart demult.

Și când m-am trezit că mă bat vânturile și ploile, a trebuit rezolvată problema cumva. Așa că m-am în-claustrat. Înăuntru. M-am zidit. M-am ferit. M-am… adăpostit. Afară mai bat vânturile și ploile și acum. Dar eu sunt bine. Nu mă mai știe nimeni. Dar eu sunt bine. Sau n-au decât să creadă ce vor ei. Câți pot (vor) trece mai departe fără să vadă? Fără să MĂ vadă? Toți. Aproape. Câte unul se mai oprește, îngândurat, și privește lung la zidul ce mă „apără” de indiscreții. Și de durere. Scutură din cap și trece mai departe. Fiecare cu of-ul lui. Și câte ferestre nu afișează geamuri impecabile, perdele grațioase, fațade imaculate, dar îndărăt, tot zid e.

Un singur lucru am neglijat – impardonabil – odată cu apărarea mea m-am izolat de tot ce îmi dăruiește bucurie și fior, tot ce mă încântă și… chiar și lucruri fără de care nu puteam trăi – aer, lumină, soare… lună…

Oare câte clipe, câte ceasuri, câte ierni trebuie să treacă până devine zidul de nedărâmat și învață toți să treacă mai departe fără să mai clatine din cap, ci să creadă că așa e normal? Și chiar eu, și să îmi doresc de-acum să-l dărâm, să nu o mai pot face…?

Ai mare grijă ce ziduri înalți, fie ele și pentru o zi. Că poate uiți de ele, și când să iei o gură de aer, aer curat, să nu mai știi că acolo, cândva, era o fereastră… pentru că doar ei, din afară ți-ar mai putea aduce aminte, dar și ei s-au obișnuit cu ciudățenia și mâhnirea zidului în geam. Și dacă o dată i-ai alungat cu o privire sau vorbă mai aspră, să nu-și mai dorească oricum să se mai atingă de geamul sau sufletul tău. Că s-au obișnuit într-o societate instant, cu relații superficiale și aducătoare de beneficii. Și atât.

 

 

 

Lumini și umbre

sursa – Vulturesti

Scăldată mi-e inima de soare. Un soare imaginar. Dincolo de înnourările de afară, terne și fulguitoare, din nou. Și eu care aștept, înfrigurată, primăvara, pe care o văd tot mai adesea străpungând cu forță pământul umed și sătul de rece…

Umbrit mi-e sufletul de tristețe. Țesătură străvezie de gânduri m-a învăluit, precum un giulgiu. Cenuşiu, maroniu, caldarâm obosit de paşi…

Sunt tot eu, și în umbră, și în lumină. Sunt tot eu, cea bucuroasă și cea tristă. Tot eu, cea copilă și cea apăsată de ani și morminte. Sunt eu, colorată și decolorată de viață. O tapițerie ciudată ce strânge an de an noi și noi istorii, imperfecțiuni de fațadă ce fac din povestea și viața mea unicat. Ici, o forjare răsucită în fier, colo piron înfipt adânc în carne. Ca să nu cumva să uit că nu sunt aici pentru vecie. Că destinația mea e neschimbată, că El îmi va șterge lacrimile odat’ şi îmi va dărui o altă haină, în sfârşit imaculată. De-acum abia, pentru vecie.

 

Patina timpului

sursa – Vulturesti

Cât de uzată ţi-e inima? Unele lucruri devin mai frumoase odată cu alunecarea timpului peste ele, patina… auriul din inimă nu străluceşte nicicând mai frumos ca atunci când ai învăţat să iubeşti, pe câte unul mai mult decât pe altul, dar mai cu seama ai învăţat să iubeşti pe cel ne-iubibil, sau greu de iubit. Pe cel „aproape”… că pare la fel de importantă porunca asta ca alta alăturată ei – să iubești pe Domnul Dumnezeul tău… am ajuns azi aici rătăcind prin alte cotloane. Mda.

Sunt alte lucruri care își ascund frumusețea tocmai odată cu trecerea vremii, și trebuie de data asta să se schimbe lumina în sufletul (sau ochiul) tău ca să le vezi strălucirea aparte. Obrazul bătut de vânturi și lacrimi. Pielea pantofului purtat prea mulți ani, marcat de trecerea piciorului meu strecurat înăuntru, schimbat pentru totdeauna nu atât de un calapod, cât de mine… dar cum se schimbă fața mea – trăsăturile inimii, alături de omul care mă cunoaște mai bine ca oricine altul, și după zeci și zeci de ani… semănăm tot mai mult. Și nu doar la tabieturi. Ci și la chip. Se transformă fața mea privindu-l zi de zi. Și în câte o noapte, pe furiș. Pentru că pe cât de chipeș e flăcăul și fecioara la cei 20 de ani ai lor, la început… pe atât de ușor îi treci cu vederea zeci de ani mai la vale. Pentru că și într-un moment, și în altul, e greu să le discerni sufletul de atâta frumusețe, sau de atâta bătrânețe.

Trebuie doar să știi să privești. Să vezi. Să cauți. Și, să aștepți lumina potrivită, înăuntru, ca să poți vedea deslușit în afară.

Întotdeauna o chestiune de perspectivă.

Mulțumesc, Doru!

Valoarea ta – Your Worth. Advent.

Mentawai Islands, Indonesia

sursa – Richard Johnston

O prietenă mi-a spus ceva tulburător, care m-a pus pe gânduri.

„Oamenii nu dau două parale pe tine, și pe ce simți tu. N-ai nici o valoare în ochii lor. Da, sunt câțiva care poate vor gândi altfel despre tine, dar pentru toți ceilalți, valoarea ta e… ei bine, nu valorezi mai nimic. Nu dincolo de tot ajutorul și toate beneficiile pe care le pot trage de pe tine.”

Hm, m-am gândit eu, n-are cum fi așa. Trebuie să fii depresiv rău de tot să gândești în felul acesta. Dar… zilele trec, Crăciunul e aproape, iar valoarea mea… fluctuează. Nu, nu e vorba despre oameni. E vorba despre mine. Și de „lucrurile” care îmi definesc valoarea și prețul. Atâta timp cât o fac oamenii, voi da greș (sau ei vor da greș, depinde din ce parte privesc). Chiar și așa, oamenii tind să îmi definească parțial (total?!?) modul în care gândesc despre mine. Începe cu părinții mei, și continuă mai apoi cu prietenii, cunoștințele, și tot așa.

Unii oameni nu au nevoie de prea multe dez-amăgiri ca să priceapă – nu poți lăsa oamenii să definească cine ești sau care este valoarea ta. Poți alege să definești tu singur cine ești, sau să Îl lași pe Dumnezeu să o facă. Sau pe alții, desigur.

Așa că, în mijlocul însingurării și a pierderii, îmi proclam identitatea mea în Cristos.

Sunt copilul Lui. Al lui Dumnezeu.

Am valoare pentru că El m-a creat, şi tot ce fac, şi tot ce sunt, nu este pentru a fi aclamată şi lăudată de alţii (chiar, cum îţi înfrânezi pofta aceasta? e aproape o adicţie – să aştepţi să fii recunoscut, să ţi se recunoască meritul… probabil nu e decât un idol hămesit, ego-ul meu neliniştit, care îşi aşteaptă hrănirea.)

Am fost creată să Îl preamăresc şi onorez pe El, cu preţul răstignirii mele pe Cruce, pe mine şi toate dorinţele mele fireşti şi egoiste.

Astăzi mă închin Lui. Conştient şi aducând o jertfă scumpă şi de mare preţ.

Mă scufund adânc, dincolo de apele tulburate şi nestatornice ale zilei de azi, şi mă odihnesc în pacea Lui. Valorea mea. Totul meu în toate. Cristos în mine, nădejdea (nevăzută, dar aşteptată cu atâta dor…) a slavei.

Slava Lui.

În aşteptarea Venirii Lui.

 

English version here:

One friend told me something troublesome, but it made me think.

„People won’t give a s… on you, and your feelings. You’re worth nothing in their eyes. Yeah, there are a few that might think different, but for all the others, your worth is… you have no worth. Not beyond the help or the benefits they can expect from you.”

Well, I said, it can not be. You have to be depressive to think like that. But… days are passing, Christmas is near, and my worth weaves. No, it is not about people. It is about me. And the „things” that define my value and worth. As long as it is people, I will fail (or they will, depending which side I am looking from). Even so, people tend to define partly (totally?!?) what I think about myself. It starts with my parents, and goes on with my friends, acquaintances, and so on.

Some do not need many disappointments to get it – you cannot let people define who you are and your worth. You can make yourself the definer of your value, or God. Or others, of course.

So, in the middle of loneliness and loss, I am proclaiming my identity. In Christ.

I am His child. God’s child.

I have value because He created me, and all I do, and all I am, is not for others to acclaim or praise me (how do you stop that craving? it is almost an addiction – waiting for appraisal… it might be no more than a hungry idol, my unquiet ego, wanting to be fed.)

I was created to praise and honor Him, with the cost of the nailing on the Cross of my flesh, and all my earthly and selfish desires.

Today I worship Him. Consciously and as a most costly sacrifice.

Diving under the troublesome and unrestful, wavy waters of today, I rest in His peace. My worth. My all in all. Christ in me, the hope (not yet seen, but dearly waited for…) of glory.

His glory.

Waiting for His Return.

Oglinda. Sau fărâme de gelozie

via Eine Frage der Perspektive (2) — Vultureşti

După ce am citit ceva savuros de dimineață, și era cât pe-aci să nu mă pot opri din goană, dau peste imaginea aceasta. Altfel de savuros. 🙂

(…căci dacă cineva este un ascultător al Cuvântului, dar nu este şi un împlinitor, atunci el se aseamănă cu)

un om care-şi priveşte propria faţă într-o oglindă,
(iar, după ce s-a privit, el pleacă şi uită imediat cum era. Însă, cel ce se opreşte să privească în Legea desăvârşită – Legea libertăţii – şi perseverează în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor prin fapte, acela va fi fericit în lucrarea lui.)
Uneori nu vezi bine, până nu privești în oglindă. Poate ăsta a fost rostul adevărat al oglinzii, să îți arate cevea ce altfel nu ai vedea, (sau poate nu ai dori să vezi.) Și dacă oglinda nu ți-e la îndemână, ți-o așterne El, în bunătatea și dărnicia Lui, drept în față, la picioare… ca să vezi. Mai bine. Că poate ai uitat de cer undeva, în rătăcirea ta, dar El se încăpățânează să îți ridice bărbia în sus, sau dacă nicicum nu te lași „ridicat”, Se așterne El înainte-ți, că poate așa o să-L vezi. Mai bine.
După ce S-a așternut, cândva, eliberator pentru noi… cu brațele ostenite de drag… cuprinzând într-o îmbrățișare mută sufletul meu, peste veacuri… întinse pe Cruce.
După multă alergătură și osteneală, am ajuns la un punct în viața asta a mea în care înțeleg că în fiecare situație, chiar moment, există un sâmbure de ceva, altfel, o umbră fugară a altei lumi, o șoaptă abia auzită ce îmi aduce mereu aminte Adevărul, pe El… gelosul Iubitor de suflete, cărora le-a dat cu atâta dărnicie ceva, o libertate, care le dădea acestor creaturi ale mâinilor Sale posibilitatea de a-I întoarce spatele, dar, chiar mai prețios (decât iubirea cu sila…), libertatea de a-L alege, dintre atâtea și atâtea alte variante. Total. Cu dragoste.
Dar până atunci… Își răsfiră dragostea înaintea pașilor mei, cu gelozie… arătându-mi, în fel și chip, cât de mult mă iubește. Și cât de nepăsătoare trec, adesea, pe lângă atâtea fărâme tulburătoare de har. Har…
Și o melodie superbă, pentru inima ce tânjește după Har. Și Dragostea Lui.

Everything has its price… Totul are un preț

via Bună-vă dimineața-vă! — Vultureşti

Tja. Alles hat sein Preis, anscheinend.

Totul are un preț. Mai ales atunci când îți iei zborul spre cerul albastru, spre pasărea ce gonea, fără griji, da… doar că este o vreme pentru zburat. Și este o vreme pentru cumpănit. Și mai este o vreme când zborul va fi și ultimul lucru pe care îl mai faci. Cel puțin în anotimpul ăsta. În loc să sfârșești pătură caldă, pentru sămânță dornică să zămislească, tu… rămâi așa, a nimănui, aninat în gard. Și te mai și ia lumea de nebun.

Mi s-a întâmplat. Și nu o dată – de două ori! Să iau omul de nebun când el vorbea adevăr – adevăr-adevărat, realitate reală, nu unaa… închipuită de el. Și am reușit să îl aduc cu picioarele cu pământ, și să îi schimb viziunea lui „anormală” cu una pe care o doream eu. Vaii… câte și mai câte probleme s-au născut de aici. Câte și mai câte povești, de stăm și ne crucim, deși nu suntem noi dintr-aceia, bisericoși crucificatori… dar mai simți nevoia să faci ceva cu mâinile, când le simți anapoda, când te simți în plus… când iei bâiguielile unuia care numai cu greu se poate face înțeles drept „delir,”… și la urmă, când toate s-au terminat cu bine, tot el îți sărută mâinile… cum te simți? Îți vine să te bagi în pământ. Sigur, nu te-ai fi cunoscut atât de bine dacă n-ar fi fost acel Intermezzo… nu s-ar fi cunoscut nici el atât de bine… „externați-mă, vă rog, că m-aș întoarce și eu acasă” (care acasă era totuși în Marseille, France… ce căuta în România? păi venise să rezolve cu niște documente, și l-a bătut soarta să ajungă în spital de stat… mda.)

Poate n-ați înțeles voi mare lucru, dar promit că pentru mine a fost traumatic. Să demonstrez că pacientul meu nu e în toate mințile, când era. Sau să demonstrez că realitatea mea e mai demnă de a fi numită așa decât realitatea lui. Nu s-a întâmplat nimic, doar că în moment cheie aș fi pus toți banii pe cuvântul meu, și aș fi pierdut. Nu era viața lui în joc, dar putea fi. Sau aproape a fost.

Uneori, te apuci să îți iei zborul, și contează cum te văd oamenii. Că te pot lua drept nebun, când nu ești. Sau mai rău, te poți crede tu însuți că ești, plecat de acasă cu sorcova, când ești mai normal decât majoritatea celor din jurul tău. Pentru că apuci să crezi, trecător, că normalul lor e mai demn de crezare decât viziunea ta.

Numai Cristos nu S-a lăsat niciodată abătut de la calea Lui, niciodată amăgit cu privire la realitate și adevăr. Pentru că îl cunoștea. Și era tot ce conta. Chiar dacă l-a necăjit la un moment dat pe Petru cu vorbe grele… Piei Satano… Când noi am fi încercat să netezim, tolerant, cutele șifonate ale relației… și am fi pierdut. Direcția. Și rostul.

Din povestea mea mareseilleză am învățat că ochiul meu nu vede întotdeauna drept. Și că din când în când trebuie să îmi acord mie prezumția de vinovăție, pentru că nu sunt Isus în persoană. Uneori o relație trebuie sacrificată de dragul Adevărului, dar întotdeauna cu blândețe. Și prețuire. Și că durerile pe care ni le producem reciproc sunt tolerabile, dacă am apucat să zburăm un pic. Măcar un pic. Și dacă am aterizat, în neșansa mea, pe un gard, nu e chiar totul pierdut. La un moment dat cineva o să vadă. O să mă vadă. De cele mai multe ori, cineva la care mă aștept mai puțin. Dar lui/ei i-i dat să vadă. Și o să alegem împreună care e realitatea care e, în momentul acela, mai ușor de purtat. De unul singur, sau în doi. Acum.

O ușă. Vremuri…

sursa aici

despre timp și vremuri, nu pot spune destule. întotdeauna mai rămâne un pic de loc de… încă puțin. dacă e să privesc viața mea, care poate o apuca niște zeci de ani, pare o nimica toată pe lângă imensitatea unei veșnicii căreia nu îi simt și nu îi înțeleg marginile. pentru că cel mai probabil nu le are. dacă e să privesc la clipa de față, și să mă gândesc că mai bine de un miliard (!) s-au și scurs deja… și poate or mai urma încă câteva sute de milioane, sau doar câteva sute… ce contează una în plus sau în minus? probabil nu mult, decât dacă e să contempli la forța pe care o poate avea o singură clipă de a schimba – de a întoarce cu totul direcția în care tocmai mă îndrept. o clipă poate schimba mersul vieții mele, îl poate curma – de i se cere asta de Sus. de către El. pentru că am învățat că clipele sunt cuminți și se supun. cu oamenii e mai greu. am învățat că inima mea e cuminte și se supune și ea. bate iar și iar, zi de zi de la capăt parcă, nesăturându-se să tot numere bătăi, să tot măsoare minutele cu bătăile ei, un timp ce se apropie de sfârșit, și mie, și lumii, spre eternitate, locul acela unde razele soarelui nu mai alunecă distanțe de necuprins pentru minte pentru a mângâia suprafață netezită de mâini bătătorite. când frumusețea nu mai e pieritoare. și lacrima nu se mai rostogolește – pentru că nu mai există timp ca ea să se nască. și nici timp să se prelingă pe obraz trist. mângâierea soarelui pe ușă frumoasă mă cheamă să alin durere acum. să întind mâna spre Bunătatea ce îmi răscoleşte căinţă în suflet. până încă se mai poate zice astăzi. până încă mai pot privi în urmă la un ieri, și mâine încă are sens încolțit în mintea mea. în așteptare.

mulțumesc frumos, Doru! schon wieder! can’t help myself.

Păstorul. Sau mielul

descărcare

photographer Seyit Konyali – Beysehir Shepherd, Turkey

Sunt puține lucruri care să mă înduioșeze mai mult decât imaginea unui mieluț neajutorat, în brațele unui păstor bătut de ani și vânturi, duioșia cu care îl ține în brațe, blândețea cu care îl hrănește, îl încălzește… Tihna cu care omul acesta nu se grăbește, are răbdare să îl hrănească, să îl mângâie, alene, pe creștet… unde mi-e tihna? Calmul de a te așeza în mijlocul forfotei și de a savura o clipă de pace…

Beysehir - Seyit Konyali 2

și-apoi vezi asta. o forfotă continuă – iar omul nostru, îngândurat în miezul activității lui… dragi, după câte înțeleg eu. Cum sunt eu în mijlocul vieții mele dragi? A activității mele dragi? A oamenilor mei dragi? Și a celor… pe care învăț să îi îndrăgesc? Liniștită? Știu să mă opresc în miezul suferinței și să aleg creșterea dureroasă din ea? Suferința altora, sau a mea, bunăoară.

Și mai e câte o clipă când tânjesc după pieptul Lui, al Păstorului…

Beysehir - Seyit Konyali 3

pieptul Celui care mă primește, întotdeauna, așa cum sunt, așa cum nu îmi plac, așa cum nu mă știu eu iubi – El mă iubește. Așa cum nu mă înțeleg, așa cum nu mă știu alina… doruri pe care doar El le poate stâmpăra, doruri de o lume ce încă nu a răsărit, suflet de om obosit și chinuit de fire răzvrătită, și mereu mocnind sub dorința de bine și sfințenie… mereu întinând faptă bună, mereu întinând smerenia cu petec de mândrie.

La pieptul Păstorului, El – adăpost mie, pace mie, alinare mie… răsfăț de suflet, mie. Și ție… Pentru că este loc la pieptul Lui. După ce te-ai întins, epuizat, dezarmat, dezbrăcat de merite și titluri, fapte și orgolii – pe deal pustiu, pe care se înalță, încă, o Cruce.

O fereastră. Dacă ar fi să fiu…

via Un poco adagio (3) — Vultureşti

Dacă ar fi să fiu fereastră, cum s-ar vedea „fereastra mea” – viața mea pentru alții?

Dacă ar fi să fiu fereastră, m-ar șuiera și pe mine vântul? Sau m-ar mângâia ploile?

Dacă ar fi să fiu fereastră, cum mi-aș ‘griji tencuiala? Ce mi-ar răspândii ochii în lume? Și ce mi-ar aduce ei din lume la căldura, și pacea, și bucuria mea dinăuntru?

Dacă ar fi să fiu fereastră, cum mi-ar suspina lemnul scorojit? Cum mi s-ar strecura păsările prin ‘năuntru căutând să mă facă cuib primitor? Dar ce mi-ar lăsa ele în schimb? Zarvă tulburată, gângurit drăgăstos, sau mizerii de care nu aș mai avea niciodată timp să mă ocup… și nu va mai fi mireasmă dulce de mere, toamnă și scorțișoară…

Dacă ar fi să fiu fereastră, cum mi-aș simți arcadele, dacă jumătate ar plânge, și jumătate ar zâmbi liniștitor…? Dar oare… nu cumva chiar așa se și întâmplă?

SUNT fereastră. Și un ochi îmi plânge, a jale și dor, mereu. Iar celălalt… după cum bate soarele. Ba zâmbește, ba râde (mai rar… dar mai și râde!), ba stă și cumpănește bătătorirea timpului de către pașii noștri, necugetați, alergători de curse neștiute și de prea multe ori neînțelese… dar prea nu ne mai oprim să ni le cumpănim. Doar ferestrele din suflet ne mai dau de gol. Că se văd și ne arată, așa cum suntem.

Numai răbdare să aibă careva să privească. Sau noi înșine, curiozități să avem, că ne întrezărim. Și înțelepțire de peri albi – ca să ne așezăm prioritățile cuminte.

Mulțumesc, Doru! Again.