Restless

Is it the spring about to errupt? Is it my heavy heart?

Restless…

source here

There are times when my heart is simply gloomy and heavy. Thick ribbons of fog seem to fill and surround it. And at times, it almost suffocates me.

But there is a chance of rest – when I gather all strength to crawl to the Cross, resting in God’s comforting and reassuring arms. Waiting for the gloom to pass.

And a silent, exhausted prayer erases from the depth of this deceiving heart of mine…

 

“I Shall Not Want”

From the love of my own comfort

From the fear of having nothing

From a life of worldly passions

Deliver me O God

 

From the need to be understood

From the need to be accepted

From the fear of being lonely

Deliver me O God

Deliver me O God

 

And I shall not want,

I shall not want

when I taste Your goodness

I shall not want

when I taste Your goodness

I shall not want

 

From the fear of serving others

From the fear of death or trial

From the fear of humility

Deliver me O God

Deliver me O God

Nannie’s Roses

Nannie’s Roses

 

I loved helping Nannie

With her roses. One day

She tried telling me something

That went sort of this way:

 

“I like watching things bloom,

Not just flowers, you know.

With the right sort of touch

You make anything grow”.

 

People and roses,

She told me that day,

Both need some training

To grow the right way.

 

“Sometimes they ramble

To grow where they could,

But it’s for me to see

That they grow where they should”.

 

And I knew she meant us

For as everyone knows,

Each one in her family

She considered a rose.

 

She rooted us strongly.

We were tended and groomed.

Then she’d smile as she waited,

She knew we would bloom.

 

She said “Family and roses

Were trained by my hand.

The old ones grew tall

And learned how to stand.

 

My younger ones now

Are not quite so tame.

Their blooms may be different

But I love them the same.

 

And I know with some work

And the help of my hands

They’ll grow as the others

And with them they’ll stand”.

 

“But these older ones now,

Still need help today?”

I asked and she said,

“No I’ve shown them the way.

 

I’ve given them love

And plenty of room.

They’re on their own now

To grow and to bloom.

 

For both family and roses

There does come the time

To depend on their own strength

And let go of mine.”

 

Now we and the roses,

Alone we all stand.

Sadly she’s gone

With her strong guiding hand.

 

Each a rose in her garden,

We were guided with love.

Now she’s watching us bloom

From somewhere above.

 

As we bloomed in her garden,

We’re all sure somehow,

That she’s a rose blooming

In His garden now.

 

Stuart M. Perkins

Patience

Have patience, my friend, have patience;
For Rome wasn’t built in a day!
You wear yourself out for nothing
In many and many a way!
Why are you nervous and fretty
When things do not move along fast;
Why let yourself get excited
Over things that will soon be past?
~Gertrude Tooley Buckingham, “Patience” (1940s)

Răbdare, suflet, răbdare;

Nici Roma n-a fost înălțată-ntr-o zi!

Te istovești în zadar și neștire

În rosturi ce par mult prea multe a-ți fi!

De ce să fii necăjit, frământat

Când lucrurile îndată nu-s stinse;

De ce să laşi să fii-ntărâtat

De clipe ce-atât de curând n-or mai fi?

– Gertrude Tooley Buckingham, Răbdare (anii 1940)

(traducere proprie)

 

Ridică-mă din mine

de Nicolae Moldoveanu

sursa aici

 

Ridică-mă din mine, în Tine, scump Isus,

să pot vedea seninul în care Tu m-ai pus;

să-mi pot păstra odihna și bucuria Ta,

și-n flacăra iubirii, smerit, să-Ți pot cânta!

 

Ridică-mă din mine, în Tine, Domnul meu,

să-Ți pot – lucrarea plină, s-o-nfăptuiesc mereu;

să pot cunoaște harul și adevărul sfânt,

cum Tu mi le descoperi, prin viul Tău Cuvânt!

 

Ridică-mă din mine, în Tine, Mire drag,

să pot, înspre răpire, pe frații mei s-atrag

și duhul de Mireasă să-l am mai limpezit,

spre clipa nunții noastre, în cerul fericit!

 

Ridică-mă din mine, în Tine, ne’ncetat

să am un zbor statornic și mai neclătinat;

să-Ți ‘nalţ, Isuse, Doamne, divinul Chip deplin,

acum şi-n veşnicie, mai hotărât! Amin.

 

Regăsiri

post original aici

Mă refugiez în aur de toamnă,

În roșie-aramă și vaietele lungi,

Ale păsărilor grăbite să plece,

Ce-și uită penele aruncate, răsfirate pe lunci…

Mi-ascund sufletu-n cuiburi de păsări

Ce nu vor să plece,

Ce-mi vor fi prieteni tovarăși curând ,

Când vântul va zbura, fulgii de nea să-i răsfețe,

Copiii în larm-chiuind.

M-afund în drumuri știute de căpriori și vulpi furișate

În foșnet de frunze ce-au mai rămas

Și ele ..atât de uscate…!

Îmi vărs lacrimile-n lacul de aur, în apusul fierbinte

cu corp de balaur,

Îi dau ușurată lacrimile mele

Să le strălucească în noapte pe față-i ca niște stele…

‘Mi trimit Tatălui doruri de cer și de Pâine

De Domnul ce mi-e milă-n suspine,

Atunci când mi-e grea și abruptă cărarea

dar o urc sufletește,

Să-mi îmbrățișez… alinarea…

 

Sanda Tulics

4 octombrie 2017

Echinox

În piept, pe gruiuri, pasc de-a valma bezne
Deși eu duc lumini la adăpat,
Și neguri mă-nfășoară de la glezne
Spre nimbul tot mai palid, scăpătat.

Mă dor în oase râșnițe atroce
Când strâng lumina, cultivată greu,
Cu lanțuri negre, gata s-o sufoce,
Pui de-ntunerici, atacând mereu.

În firav echilibru mi-e balanța,
Având pe-un taler noapte, pe-altul zi,
Și port ca pe o boală discordanța,
Dorind s-o-nclin, dorind a străluci.

Luptând cu bezna, care, da, există
Doar când lumina are ochii-nchiși,
Rup storuri și-alung umbre ce persistă
Din amintiri cu licurici uciși.

Primind lumină, însă, din Lumină,
Pot fi, chiar dacă pare paradox,
Eu însumi zi, o zi de soare plină,
Fără-nserări. Adio, echinox!

Simion Felix Marțian
21 septembrie 2017

Lacrimile

LACRIMILE de Lucian Blaga   Cand izgonit din codrul vesniciei întâiul om trecea uimit si-ngândurat prin codri ori pe câmpuri, îl chinuiau mustrându-l lumina, zarea, norii  –  şi din orice floare îl săgeta c-o amintire paradisul  – şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă. Odată istovit de-albastrul prea senin al primăverii, cu suflet de copil întâiul om căzu cu faţa-n pulberea pământului: „Stăpâne, ia-mi vederea, ori dacă-ți stă în putință înpăienjenește-mi ochii c-un giulgiu, să nu mai văd nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori. căci vezi  –  lumina lor mă doare”.   Și-atuncia Milostivul într-o clipă de-ndurare îi dete  –  lacrimile.

Mi-am adus aminte de superba poezie, aceasta, citind un articol de suflet, pentru suflet… articol original – https://wordpress.com/read/feeds/416191/posts/1597370443

Asta ca să știu să prețuiesc vremea de plâns. Care își are rostul ei.

Lipește-mi, Doamne, sufletul de Tine

Lipește-mi, Doamne, sufletul de Tine
mai mult ca floarea veșnică de stânci,
să uit de ani, de lume și de mine
privind adânc în ochii Tăi adânci.

Lipește-mi, Doamne, sufletul de Tine
ca pe-un levit de altarul său divin,
să n-am nici plug în văi, nici holde pline,
ci Tu să-mi fii și pâine-n veci și vin.

Lipește-mi, Doamne, sufletul de Tine
din visul meu să nu mă mai deștept,
să simt și slava zărilor senine
și inima de om ce-Ți bate-n piept.

Lipește-mi, Doamne, sufletul de Tine
ca pe-o ființă smulsă de la greu;
ridică-mă din valea de suspine
și ascunde-mă cu Tine-n Dumnezeu.

 

COSTACHE IOANID

Singur

source

Stai după câte o noapte și cântărești viața. După câteva ciocniri dureroase cu tot ce e mai „bun” în oameni pe care-i cunoști, cu care lucrezi de… ani de zile, toți cu câte o poveste în cârcă (este vreunul fără? ni s-ar putea părea așa, dar ne înșelăm), te gândeşti că parcă azi ai vrea să fii singur. Să nu mai fie picior de om pe aproape. Doar tu şi…

Doar tu şi atât.

Poate să îţi fie, în câte o zi, „destul” de atâta omenire în jurul tău și să vrei liniște? Poți fi inundat de „prea mult” om? „După ce a dat drumul mulţimilor, Isus S-a urcat pe munte, doar El singur, ca să se roage. Se înserase, iar El era singur acolo” (Matei 14:23). Avea nevoie să fie singur. Ca să se roage. Să elibereze poveri. El, Omul. Lui Dumnezeu, Tatăl. Să adune puteri. De la El, Tatăl. Să-I asculte șoapta, blândă, și plină de dragoste, pentru că drumul ce I se așternea înainte nu avea să fie nici neted, nici presărat cu prea multe tandrețuri. Ci cu tot ce e mai „bun” din toți cei din jurul Său. El știa… La fel e și mie azi. Dar El privea, și iubea. („Privindu-l, Isus l-a iubit” – Mc.10:21). Eu adesea privesc… și atât.

Fără zdrobire nu este rost de curăţire. Fără zdrobire nu este rost de creştere. Chiar dacă eu aş prefera altfel. Pentru că ar fi mai plăcut altfel. Dar nu mi-ar fi de folos.

 

Coroană de flori alunecată în țărână

De pe mândru creștet

Ofilite acum, făr’ de fală

Privesc, cernite, spre cer.

De-acolo veni-va din nou El.

Ca să mă elibereze de mine.

Și tot ce mă apasă.

Să-mi dea Viață. Deplin.

A.R.

10.08.2017

 

Psalmul 139…Adriana Topciu

 

Tu-mi ştii umblarea zilnică mereu:

de stau, de umblu, de citesc, de cânt,
de biruiesc în lupte, de-s înfrânt…
De vreau să spun cuvinte-n vers sau cânt,
Tu le cunoşti sub forma lor de gând…
Tu mă-nconjori din faţă, dinapoi,
de sus, de jos, din slavă, din noroi…

Şi nu pricep cum pururi mă veghezi
neostenind, mă binecuvântezi…

Ah, unde aş fugi de Faţ Ta…!?
De Duhu-Ţi unde m-aş îndepărta…!?

De m-aş sui la cer, acolo eşti
în mijlocul oştirilor cereşti.
Sălaşul morţii nu Îți e ascuns
căci ochiul Tău şi-acolo a pătruns.
Iar dacă m-aş urca pe-aripi de zori
s-ajung până la ţărmul mării-n zbor,
tot mâna Ta mă va călăuzi
şi dreaptă Ta de rău mă va păzi.

De-aş spune: “Iată-n noapte mă ascund,
pe dată întunericul e şters…
Nu-i pentru Tine noapte-n univers!
Ci noaptea străluceşte ca o zi,
şi întunericul e miazăzi.

Cu invizibil fir Tu m-ai țesut
într-un adânc de nimenea ştiut…
Fiinţa mea când încă n-avea chip,
mai mică decât firul de nisip,
Tu mă vedeai în miezul cel secret,
când mă coceam acolo-ncet-încet.
Tu îmi vedeai întregul meu contur
şi trupul îmi ieşi fără cusur
cu mădulare, degete, rărunchi,
cu unghii, umeri, inimă, genunchi…

Şi dacă-atâta osteneală-Ţi dai
să faci un trup, Iehova Adonai,
ce mult pentru un suflet Te-ai trudit
de L-ai trimis, să moară răstignit,
pe Fiul Tău, din Tine Însuţi rupt,
pe om iubindu-l astfel, neîntrerupt…!

Te laud că sunt om şi că gândesc…
că singur nu-s în golul pământesc…
că am un Tată şi-un Mântuitor
ce mă-nconjoară-atât de iubitor…

Cu Tine ochii-nchid să mă-odihnesc
Şi tot cu Tine sunt când mă trezesc…

Mă cercetează, Doamne Dumnezeu!
Cunoaşte-mi inima şi gândul meu!
Vezi dacă nu m-am rătăcit de-acum
şi du-mă Tu pe-al veşniciei drum!

În mână Ta, o, Doamne Dumnezeu,
şi trupul Ţi-l predau, şi duhul meu!

Sursa,http://www.resursecrestine.ro/poezii/34594/psalmul-139