Prima duminică din „Postul Paștelui”

unnamed

DARUL PRIETENIEI
 
Există o zonă crepusculară în inima mea pe care eu însămi nu o pot vedea. Chiar și atunci când știu o mulțime de lucruri despre mine însămi – îmi cunosc darurile și slăbiciunile, ambițiile și dorințele, motivele și pornirile – o mare parte din mine rămâne ascunsă în umbra conștiinței mele.
Iar acest lucru este foarte bun. Întotdeauna voi rămâne în parte ascunsă ochilor mei. Alți oameni, mai ales cei care ne iubesc, pot vedea adesea zonele noastre crepusculare, mai bine decât am putea noi să le vedem vreodată. Modul în care suntem văzuți și înțeleși de ceilalți este foarte diferit de modul în care noi înșine ne vedem și ne înțelegem.

 

RUGĂCIUNE PENTRU ASTĂZI
 
Dumnezeule preascump, primește sărmana mea jertfă a prieteniei și adu-mi aminte zi de zi invitația la a călători împreună cu Tine, spre miracolul Învierii pascale. Ajută-mi să îmi accept slăbiciunile și defectele pe care le vezi și Tu, și ceilalți, în mine, dar care mie îmi rămân ascunse. Ridică-mă atunci când cad și întotdeauna ajută-mi să primesc și să nu resping o mână întinsă mie, o mână a acceptării și iertării. Și nu îngădui ca păcatul și îndoielile mele să îmi răpească bucuria din viața mea.
Amin.

Binecuvântări. Nu ce avem, ci cine suntem… Cine este El!

Imagini pentru blessing

sursa foto aici

Sunt eu un om binecuvântat? Nici nu-mi veni bine gândul ăsta, că am și început să enumăr, sumbru, toate cele câte le am… sănătate, loc de muncă, familie întreagă, libertate, liniște, muzica preferată în surdină (sau mai puțin în surdină…)… și m-am cutremurat. De cât de superficială sunt. Citeam o postare (din care voi include imediat câteva citate), și iată în miezul ei exact perla care nu mă lăsa să merg mai departe așa, oricum. Îmi spun uneori, mai ales în timp ce conduc și sunt singură în mașină, „Sunt binecuvântată cu o sănătate mulțumitoare.” „Sunt binecuvântată cu o familie minunată.” „Sunt atât de binecuvântată să locuiesc în casa și în locul în care ne găsim, pentru o vreme, acum.” „Cât de mult m-a binecuvântat Dumnezeu.” Și e adevărat. Mă simt binecuvântată când mă gândesc la viața mea. Am tot ce am nevoie, și de fapt, mult mai mult. Frigiderul nu e gol niciodată. Nu avem probleme serioase de sănătate, deci nu cheltuim nimic pe doctori, medicamente, etc. Locuim într-o locuință mai mult decât spațioasă, în care putem fi împreună, sau ne putem retrage în suficiente colțișoare pentru intimitate, avem vecini liniștiți și prietenoși, dulapurile ne sunt pline (învățăm să nu le burdușim prea tare, pentru că preferăm să lăsăm moliile să se bucure de alte garderobe…) Avem o pregătire universitară, locuri de muncă deloc rău plătite, nu mai suntem în lipsă de foarte mulți ani, învățăm să le facem parte și altora din belșugul nostru… ne plătim facturile la timp, și ne rămân suficienți bani pentru tot felul de lucruri mari și mici, chiar și de concediu (aproape) oriunde ne-am putea dori să mergem, copiii se bucură de școlile lor, de prietenii lor, și lista cred că se poate lungi la nesfârșit. Sunt atât de binecuvântată…

„sau sunt doar norocoasă?!? Îmi amintesc de un interviu pe care l-am auzit recent cu Părintele Greg Boyle, un preot iezuit care și-a dedicat întreaga viață muncii cu foști membri ai gang-urilor din Los Angeles.

„Sunt norocos,” spunea Părintele Boyle. „Am câștigat la toate loteriile posibile – loteria părinților, a fraților, loteria codurilor poștale, chiar și la loteria educațională.”

Auzindu-l pe părinte folosind cuvântul „norocos” pentru a-și descrie copilăria și circumstanțele vieții, m-a făcut să mă opresc, aproape dorindu-mi să ripostez, mai ales pentru că nu îmi aminteam să mai fi auzit vreodată un credincios referindu-se la sine drept fiind norocos și nu binecuvântat. Recunosc, există momente când ezit să urez cuiva „Noroc” sau „Succes” pentru că mă tem că ar putea părea superstițios și nedemn de un creștin.

Însă cu cât mă gândesc mai mult, cu atât înțeleg mai bine de ce a ales el tocmai aceste cuvinte. Atunci când ne enumerăm circumstanțele materiale – casa în care locuiesc, mâncarea pe care o avem pe masă, vacanțele de care ne bucurăm, sănătatea noastră și a familiei, conținutul vreunui cont bancar – ca dovezi ale binecuvântării proprii, aceasta implică faptul că în același timp în care Dumnezeu a ales să ne binecuvânteze pe noi cu toate aceste daruri, tot El a ales să nu îi binecuvânteze pe alții în același fel.

Dacă spun că sunt binecuvântată pentru că am o casă frumoasă într-un cartier decent, sau pentru că am o slujbă bine plătită, sau pentru un festin pe care îl pot desfășura la masa noastră din sufragerie, ce spune asta despre mama care își crește singură copilul într-un apartament minuscul cu chirie dintr-o mahala, sau despre bărbatul care stă la rând la avizierul de la șomaj așteptând un loc de muncă, sau despre familia care moare de foame în vreo țară îndepărtată?

Ei să nu fie oare binecuvântați? M-a ales Dumnezeu pe mine dar nu și pe ei?

Isus spunea de fapt exact reversul celor pe care le trâmbițează mulți creștini. Mă tem că nici cei care stăteau la picioarele Lui când Și-a rostit vestita Predică de pe Munte nu se așteptau din partea Lui să îi definească pe cei fericiți/binecuvântați drept fiind cei ce jelesc, cei ce sunt prigoniți (persecutați), cei smeriți și cei săraci în duh.

Însă Isus știa ceea ce noi uităm atât de des. Nu suntem binecuvântați prin ceea ce avem – o casă frumoasă, un concediu de lux, sau mâncare delicioasă (suntem desigur recunoscători pentru toate acestea) – ci prin ceea ce ne lipsește. Nu suntem binecuvântați prin nimic din tot ce facem, ci în lucrurile în care suntem falimentari.

În frângere, în eșec, în toate deficiențele noastre, în jale și durere, în mijlocul greutăților, atunci suntem în cea mai mare măsură conștienți de compasiunea și dragostea lui Dumnezeu.

Dumnezeu toarnă în adevăr belșug de binecuvântări peste noi, dar nu în modul în care am gândi majoritatea dintre noi.

Suntem binecuvântați din pricina Celui care binecuvântează – un Dumnezeu care este întotdeauna aproape de fiecare dintre noi.

Suntem binecuvântați prin ceea ce suntem – copii preaiubiți de Dumnezeu, iubiți deplin și pentru veșnicie.”

Binecuvântați (Ferice de) cei îndurerați, căci ei vor fi mângâiați.

Binecuvântați (Ferice de) cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.

Binecuvântați (Ferice de) cei cu inima curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu. 

(Matei 5:4,7,8)

Aer curat

sursa foto Vulturești

Geamul mi-aduc aminte că s-a spart demult.

Și când m-am trezit că mă bat vânturile și ploile, a trebuit rezolvată problema cumva. Așa că m-am în-claustrat. Înăuntru. M-am zidit. M-am ferit. M-am… adăpostit. Afară mai bat vânturile și ploile și acum. Dar eu sunt bine. Nu mă mai știe nimeni. Dar eu sunt bine. Sau n-au decât să creadă ce vor ei. Câți pot (vor) trece mai departe fără să vadă? Fără să MĂ vadă? Toți. Aproape. Câte unul se mai oprește, îngândurat, și privește lung la zidul ce mă „apără” de indiscreții. Și de durere. Scutură din cap și trece mai departe. Fiecare cu of-ul lui. Și câte ferestre nu afișează geamuri impecabile, perdele grațioase, fațade imaculate, dar îndărăt, tot zid e.

Un singur lucru am neglijat – impardonabil – odată cu apărarea mea m-am izolat de tot ce îmi dăruiește bucurie și fior, tot ce mă încântă și… chiar și lucruri fără de care nu puteam trăi – aer, lumină, soare… lună…

Oare câte clipe, câte ceasuri, câte ierni trebuie să treacă până devine zidul de nedărâmat și învață toți să treacă mai departe fără să mai clatine din cap, ci să creadă că așa e normal? Și chiar eu, și să îmi doresc de-acum să-l dărâm, să nu o mai pot face…?

Ai mare grijă ce ziduri înalți, fie ele și pentru o zi. Că poate uiți de ele, și când să iei o gură de aer, aer curat, să nu mai știi că acolo, cândva, era o fereastră… pentru că doar ei, din afară ți-ar mai putea aduce aminte, dar și ei s-au obișnuit cu ciudățenia și mâhnirea zidului în geam. Și dacă o dată i-ai alungat cu o privire sau vorbă mai aspră, să nu-și mai dorească oricum să se mai atingă de geamul sau sufletul tău. Că s-au obișnuit într-o societate instant, cu relații superficiale și aducătoare de beneficii. Și atât.

 

 

 

Depresia. Si bucuria

Imagini pentru joy choice

articol original aici

Depresia şi o inimă mulţumitoare – 6 modalităţi de a cultiva bucuria.

Eram căsătorită de circa un an când am suferit prima depresie ușoară. Și nu înțelegeam ce se întâmpla. În sfârșit mă căsătorisem cu bărbatul viselor mele. Primisem prima mea slujbă ca profesoară. Începuserăm o nouă viață împreună și ne făceam noi prieteni. Dar din nu știu ce motiv, inima mea era tristă. Viața mi se părea copleșitoare, îmi venea mereu să îmi trag plapuma peste cap și să rămân toată ziua în pat.

Tristețea permanentă din inima mea m-a determinat în cele din urmă să mă duc la un medic și să îi împărtășesc ceea ce simțeam. În loc să îmi dea repede o rețetă, medicul meu a trecut în revistă toate schimbările majore care surveniseră în viața mea: absolvirea colegiului, m-am mutat de acasă, căsătoria, primul meu loc de muncă –  și m-a asigurat că sentimentele copleșitoare pe care le aveam erau normale în lumina tuturor lucrurilor pe care le experimentasem în decursul unui singur an. În cele din urmă, am ieșit din starea aceea de încețoșare a minții, dar de-a lungul anilor vieții mele de adult au fost și alte momente când am început să alunec în groapa disperării. O anumită fațetă melancolică a personalității mele mă determină să văd mereu jumătatea goală a paharului. Îmi dau seama că pentru multe persoane, medicația este cu adevărat necesară. Dar arma care a schimbat în cea mai mare măsură lucrurile în viața mea în privința luptei cu depresia a fost mulțumirea, ceva de care putem beneficia cu toții.

Închinarea crește în mijlocul mulțumirii

În minunata carte Choosing Gratitude scrisă de Nancy DeMoss Wolgemuth, ea subliniază în mod clar faptul că atitudinea noastră este fie una de oameni care se plâng mereu de câte ceva, fie de oameni care se închină. Starea noastră firească, păcătoasă, ne determină să vedem mereu ceea ce ne lipsește, ceea ce nu avem, și ceea ce a mers prost în viața noastră.

Răspunsul meu obișnuit este să încep să mă văicăresc. Chiar deunăzi am observat că deși avusesem o zi relativ bună, de îndată ce soțul meu a intrat în casă după o zi de muncă, am început să îi povestesc despre certurile copiilor după școală, despre micul accident al mezinului nostru care este în plină perioadă de dezobișnuire cu olița și „am uitat oare să îți spun că frigiderul nu merge cum trebuie?”

Adesea, simțim să ne plângem altora de lucrurile care nu merg cum am dori noi, sau de felul în care alții se poartă cu noi. Trăim într-o cultură orientată pe drepturi, și dacă nu obținem ceea ce noi considerăm că ni se cuvine de drept, ne lăsăm copleșiți imediat de furie sau disperare. Adesea, alunecăm călcând în înfumurare sau nemulțumire pe panta anxietății și depresiei. Putem ajunge să fim asediați de gânduri întunecate și așteptări neîmplinite care îmi îngreunează inima și aștern un nor gros peste mintea mea.

Pe de altă parte, nu vom fi niciodată în stare să ne ridicăm inima de la disperare la închinare fără să ne exprimăm mulțumirea față de Dumnezeu. Tema mulțumirii străbate Scriptura. În psalmi, ni se poruncește să aducem mulțumiri lui Dumnezeu:

Mulțumiți Domnului, chemați Numele Lui! Faceți cunoscute printre popoare isprăvile Lui! (Psalm 105:1)

Să-L laude deci pe Domnul pentru îndurarea Lui și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor! (Psalm 107:8).

Epistola adresată colosenilor vorbește printre altele și ea despre mulțumire. În Coloseni 3:15-17, Pavel menționează mulțumirea de trei ori, una dintre ele fiind „Iar pacea lui Cristos să stăpânească în inimile voastre; la ea aţi şi fost chemaţi, într-un singur trup. Şi fiţi mulţumitori!” (v.15) De asemenea, 1 Tesaloniceni 5:18 ne reamintește faptul că este voia lui Dumnezeu să mulțumim în toate circumstanțele.

Șase modalități de a alunga nemulțumirea

Dumnezeu ne cheamă să fim oameni mulțumitori. Și tocmai atitudinea mulțumitoare ne poate transforma viața. Dacă te trezești coborând poteca întunecoasă a depresiei și disperării, iată șase modalități simple de a lupta pentru bucurie alegând mulțumirea.

  1. Umple-ți mintea cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu – Meditează asupra unor versete care vorbesc despre mulțumire precum pasajul din Coloseni 3:15-17. Memorează versetele care conțin porunca lui Dumnezeu de a fi mulțumitor.
  2. Adu-ți aminte zilnic de bunătatea și credincioșia lui Dumnezeu față de tine – la fel cum israeliții aveau tendința de a uita tot ce făcuse Dumnezeu pentru ei în timpul cât s-au aflat în pustiu, la fel putem uita și noi. Disciplina de aducere aminte a binecuvântărilor lui Dumnezeu scriindu-le sau povestindu-le altora, are efectul de a stârni mulțumire în inimile noastre.
  3. Roagă-L pe Dumnezeu să te ajute să pui o strajă buzelor tale – în loc să îți ventilezi zi de zi frustrările, caută motive de bucurie. O atitudine de recunoștință e la fel de contagioasă ca și o atitudine de văicăreală continuă. Caută să fii cunoscut drept un om senin, mulțumitor, și nu unul mohorât și continuu nemulțumitor.
  4. Propune-ți să faci din mulțumire modul în care te raportezi la circumstanțele tale actuale – atunci când auzi ceva nou, întreabă-te, Pentru ce aș putea fi mulțumitor în situația asta? Îmi aduc aminte mereu de povestea unei familii care a primit vestea că fiica lor a murit subit. Când și-au unit mâinile pentru a se ruga, pentru a jeli, tatăl a mulțumit înainte de toate pentru toți anii pe care i-au avut împreună. Ce exemplu de recunoștință, chiar în mijlocul unei mari pierderi…
  5. Așterne-ți mulțumirea în cuvinte – scrie cinci lucruri pentru care ai putea mulțumi atunci când simți că apuci din nou pe poteca noroioasă a disperării. Uneori e suficient ceva simplu, precum o ceașcă de ceai fierbinte într-o zi rece, sau o floare care înflorește în fața geamului meu. A enumera binecuvântările de zi cu zi ale lui Dumnezeu a fost pentru mine unul din lucrurile care mi-au transformat cel mai profund viața. Încercând să îmi pun recunoștința în cuvinte – rostite sau scrise – o idee abstractă precum mulțumirea devine ceva cât se poate de concret.
  6. Caută dovezi specifice ale harului lui Dumnezeu – cercetează viața ta și a altora din jurul tău, căutând să descoperi manifestări ale harului. Credința mea este întărită atunci când Îl văd pe Dumnezeu oferind un răspuns la o rugăciune, când observ roada răbdării rodind în mine – când nu sar ca arsă când s-a vărsat laptele sau când una din prietenele mele primește în sfârșit răspuns la o rugăciune fierbinte pe care o înalță de mult timp reușind să adopte un copilaș. Atunci când aleg în mod intenționat să Îl privesc pe Dumnezeu în acțiune, găsesc o mulțime de motive să fiu recunoscător.
Cum și pentru ce alegi să fii recunoscător astăzi?
o versiune a acestei postări a apărut inițial pe site-ul Desiring God. Folosit cu permisiune.

A dărui. A primi

sursa foto pinterest

O floare pare să fie cel mai bun exemplu… nu poate înflori şi înmiresma până n-a ştiut mai întâi să primească, cu braţele deschise, ploaie şi soare…

“Dăruirea îţi crează un simţământ fantastic, însă pentru ca tu să poţi dărui, cineva trebuie să primească, şi tocmai prin asta, când îţi îngădui să primeşti devii un instrument al dragostei.”
― Rebecca O’Dwyer

“Acceptarea plină de har este o artă – o artă pe care cei mai mulţi nu se sinchisesc niciodată să o cultive. Noi credem că trebuie să învăţăm să dăruim, însă uităm despre acceptarea lucrurilor, care poate fi uneori mult mai grea decât dăruirea…. Acceptarra cadoului făcut de o altă persoană înseamnă să îi îngădui să îşi exprime simţămintele pe care le nutreşte faţă de tine.”
― Alexander McCall Smith

“Până când învăţăm să primim cu toată inima, nu suntem cu adevărat în stare să dăruim din toată inima. Când judecăm primirea ajutorului, conştient sau nu – judecăm şi oferta ajutorului.”
― Brené Brown

Nu sunt „prea puțin”

articol original aici

Imagini pentru precious treasure

sursa aici

Nu sunt prea puțin. Nici tu nu ești. Dacă citești rândurile mele, rostește cu glas tare. NU sunt prea puțin.

Astăzi am permis cuiva să mă facă să mă simt că sunt prea puțin.

Sunt prea puțin potrivită.

Sunt prea puțin calificată.

Sunt prea puțin informată.

Sunt prea puțin vrednică.

Dar eu nu sunt prea puțin. Eu sunt exact cum trebuie. Eu sunt suficient.

Astăzi am permis cuiva de curând întâlnit să mă facă să mă simt ca și când aș fi prea puțin. Cum de am îngăduit să mi se întâmple? Cum de am dat acestei persoane acea putere asupra mea și a dominat conversația pe care eram absolut capabilă să o am?

Sper că i-am arătat har.

Sper că i-am vorbit cu stil și finețe.

Cred că așa am făcut și sunt convinsă că ea este cu totul inconștientă de emoțiile pe care mi le-a invocat, și care au ridicat la suprafață o mulțime de nesiguranțe..

Ea a pășit înaintea mea convingătoare, sigură pe sine și  controlată. Toate acele calități pe care le am și eu la rândul meu, dar în acel moment m-am simțit dezbrăcată de toate acele calități când ea a luat cu asalt interacțiunea noastră. Sunt aproape 100% sigură că ea habar nu avea că eram cu totul pregătită să îi ofer răspunsurile necesare în acea conversație. Ea era dominatoare și simțea că își putea impune expertiza, ceea ce a și făcut. Stăpânea lucrurile despre care vorbea iar eu am fost fericită să o las să îmi împărtășească informațiile ei, dar în același timp era echipată și pregătită.

Mi-a luat ceva timp să mă eliberez de toate și chiar în timp ce scriu aceste rânduri îmi dau seama că sentimentele acestea că aș fi „prea puţin” apar în viața mea mult mai des decât îmi face plăcere să recunosc.

Am ajuns acasă și mi-am cercetat sufletul și, da, am cercetat Biblia și am ajuns în final la versetele acestea din Psalmul 139: 13-15.

Tu mi-ai întocmit rărunchii; Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Te laud că sunt o făptură atât de minunată – minunate sunt lucrările Tale! – şi sufletul meu ştie foarte bine aceasta. Oasele mele nu erau ascunse de Tine când am fost făcut într-un loc ascuns, când am fost ţesut în adâncimile pământului.

Asta sunt eu.

O făptură atât de minunată.

Și tu, prietene, ești la fel.

Nu ai niciun motiv serios să te simți vreodată mai puțin de atât. Dumnezeu ne-a făcut pe fiecare să fim persoanele perfecte care suntem.

Eu sunt suficient. Sunt eu.

Sunt o făptură atât de minunată, și asta e suficient.

Relații. Nedumerire

Rose, Ice, Snow, Winter, Cold, Nature, Flower, Blossom

sursa aici

Cum sa faci cand nu mai ințelegi lumea?

Te mulțumești să mergi înainte fără să o înțelegi.

Continui să iubești și să dăruiești, pe cât posibil, necondiționat – pentru că așa ești tu și nu poți altfel.

Continui să mergi înainte (parcă ar fi rost de altceva)

Pe când credeai că se dezmorțește un colțișor de lume, cald și primitor, iată că nu.

Trandafirul înflorește la timp. La fel înflorește și firul de iarbă, după ce răsare și crește în ritmul care i-i hărăzit. Nu îl poți grăbi. Dar iată, îl poți împiedica să o facă. Puțină „iarnă”… e îndeajuns.

Nu pot decât să mulțumesc, trist, că am cunoscut totuși potențialul unei legături sufletești, chiar dacă ea… nu se va concretiza în nimic mai mult. Pentru că a venit, iată, din nou iarna.

Ar fi putut fi. Dar nu este.

Oameni, străini, rătăcesc prin lume, caută, doresc, așteaptă… fiecare cu tainele și himerele lui, cu dorințe și patimi… interacțiunea între două astfel de lumi poate fi dulce, poate înfiora, poate naște tandrețe, poate renaște (cred) chiar dorința de a trăi… chiar cred că pentru unii oameni, interacțiunea umană poate reda pofta de a trăi. Dar uneori nu se întâmplă așa. Și interacțiunea e doar o trecătoare ciocnire, unuia plăcută, altuia incomodă, și trecem fiecare mai departe, pe drumul lui… fără a împărtăşi celuilalt mireasmă.

Dar cât de mare e potențialul de rănire în vulnerabilitatea deschiderii în fața celui străin…

Da, Domnul a dat, dar nu El a luat.

Cam asta e forța pe care o are un om. În fața Domnului. De a lua înapoi ce a oferit, poate iluzoriu totuși, la un moment dat de dărnicie (rătăcire?).

O, și nici pe departe nu (mi-)e împlinitoare voluptatea (unui simțământ, poate) pe cât (mi-)e dăruirea de suflet.

Am primit. Mulțumesc și pentru atât.

Lumini și umbre

sursa – Vulturesti

Scăldată mi-e inima de soare. Un soare imaginar. Dincolo de înnourările de afară, terne și fulguitoare, din nou. Și eu care aștept, înfrigurată, primăvara, pe care o văd tot mai adesea străpungând cu forță pământul umed și sătul de rece…

Umbrit mi-e sufletul de tristețe. Țesătură străvezie de gânduri m-a învăluit, precum un giulgiu. Cenuşiu, maroniu, caldarâm obosit de paşi…

Sunt tot eu, și în umbră, și în lumină. Sunt tot eu, cea bucuroasă și cea tristă. Tot eu, cea copilă și cea apăsată de ani și morminte. Sunt eu, colorată și decolorată de viață. O tapițerie ciudată ce strânge an de an noi și noi istorii, imperfecțiuni de fațadă ce fac din povestea și viața mea unicat. Ici, o forjare răsucită în fier, colo piron înfipt adânc în carne. Ca să nu cumva să uit că nu sunt aici pentru vecie. Că destinația mea e neschimbată, că El îmi va șterge lacrimile odat’ şi îmi va dărui o altă haină, în sfârşit imaculată. De-acum abia, pentru vecie.

 

Oameni. Relații

Ființe sociale suntem.

Nu putem fără relații, și relațiile ne dau zilnic o mulțime de bătăi de cap. Dar ce este o relație…? O legătură între două suflete, dincolo de oportunisme, de interese și superficialități, dincolo de legături impuse de circumstanțe, nevoiri… O legătură, o îmbiere la interacțiune, la îmbogățire reciprocă, la întrajutorare… la dăruire…

Un suflet nu are vârstă. Trupul lui, însă, are. Îl poate limita, îl poate ține prizonier, îl poate ascunde celor din jur, exact ca o costumație de clovn… îl poate ascunde celor nerăbdători să zărească dincolo de… perdea. Și totuși… sufletul este marcat de faptul că „purtătorul” este femeie sau bărbat. În ce sens…? Cât de influențat mi-e sufletul de avalanșa hormonală zilnică? Cât de maleabil mi-e sufletul prin faptul că trăiesc (fără să fi avut vreun cuvânt de spus în această privință) în trup slab și complex de femeie?

Hm…

Un suflet însetează după lucruri ce transcend nevoile fundamentale ale acestei vieți biologice – aer (oxigen), mâncare, apă, haină, căldură…

Imagini pentru relationship

Care o fi oxigenul pentru suflet? Care mâncarea? Ce ne este indispensabil? Comunicarea, sensibilitatea, delicatețea, compasiunea, tandrețea, dăruirea, dragostea unui alt suflet? Să te știi înțeles? Să te știi așteptat, dorit? Să te știi îngrijit? Iubit? Că îi pasă cuiva…? De ce i-ar păsa? Toate astea îți dau aripi, te fac să visezi, să îți dorești, să speri… să trăiești! Ce anume ne face „atrăgători” altuia? Sigur, o vreme, mai ales în zburdălnicia adolescenței, a tinereții pline de încântare și frumusețe, ne lăsăm orbiți de cele palpabile, de carapacea exterioară, fără să ne batem prea mult capul cu cele interioare, cu cel care îl alcătuiește, indiscutabil, pe acel „eu,”… sufletul veșnic al celui care ne-a „răpit” inima.  Farmecul este înşelător şi frumuseţea este trecătoare (Prov.31:30a) – știm.  Sunt alte lucruri care nu sunt nici înșelătoare, nici trecătoare. Temerea de Cel Atotputernic – înfiorarea sufletului în fața Creatorului, o sfială în fața altui suflet nemuritor, replică a Chipului lui Dumnezeu…

Mă uit la câțiva oameni celibatari din jur, oameni frumoși, fără doar și poate (și nu mă refer la gusturi legate de dimensiuni trupești, toate discutabile…), și care nu se văd unul pe celălalt. Fiecare se „poticnește” în câte un lucru izbitor pentru ochi sau minte. Și nu pun mare preț pe frumusețea fără vârstă și nestricăcioasă a celui care se ascunde după „defectele” unui trup neatletic, ale unui ochi miop, ale unei circumferințe abdominale generoase, ale unei înălțimi „neavantajoase,” și câte și mai câte. Și își poartă singurătățile fiecare cum poate mai bine. Cu durere în ochi și în suflet, însă.

Căldura și bunătatea unui suflet vor fi întotdeauna mai atrăgătoare (mie) decât calitățile unui manechin (pe care le voi admira întotdeauna ca un estet și iubitor al anatomiei clasice ce sunt…), dar nu îmi vor încălzi inima și nu îmi vor înfiora sufletul precum o vorbă sau o întindere de mână agapic, fără a aștepta nimic neapărat în schimb, dar care să știe, la rându-i, să primească generos toate lucrurile bune pe care le am și eu, de oferit. Chiar dacă este mai ferice să dai decât să primești, parcă nu e nimic mai încântător într-o relație decât să știi în egală măsură să primești, fără să ceri, cum înveți să și dai. Și cât de amețitor de fin e echilibrul între a primi fără a cere, și a aștepta, însetat parcă, tainic, dăruirea celuilalt. Necondiționat.

Mă înfioară gândul că, fără să vreau, am atins o taină.

14 februarie. Sau despre dragoste.

Image result for happy valentine's day God loves you

Nu urăsc nicio zi. Pentru că este în sine un dar de la Dumnezeu. Pentru mine. Și pentru tine.

Urăsc ce sunt în stare oamenii să facă din câte o zi – batjocură și meschin. Tachinare și apoi răstălmăcire de vorbe, însetare după împlinire de dorinți ascunse… altora, împătimire.

 

Ah, dragostea…

Poeme închinate ei, vieți jertfite în numele ei… dragostea înnobilează, dar ne poate și înrobi, atunci când nu e curată. Și noi, din păcate, adesea numim curat ceva ce este altfel… altceva…

Tânjește inima mea după ceva și Îi mulțumesc Celui Preaînalt că în ciuda atâtor întrebări rămase fără răspuns, în ciuda atâtor dezamăgiri și împleticiri, în ciuda atâtor idolatrii răstignite, în ciuda durerii și a suspinelor… am credință. Nu știu cum, nu știu de unde… dar știu că nu aș putea respira fără El. Îmi pierd orice rost fără El. Mă trezesc și eu, în taina nopții, șoptind… Doamne, la cine să mă duc, dacă nu la Tine…?  Tu ai cuvintele vieții veșnice (Ioan 6.68)… ca să Îl descopăr pe El învăluindu-mă mereu într-o dragoste plină de gelozie. Căutându-mă mereu pe unde îndrăznesc să mă ascund, speriată, de viață, de suferință, de oameni, de rănire, de zdrobirea mea… fără să știu că nu pot merge mai departe dacă nu pășesc prin valea ce mi-e hărăzită.

Fără să știu… ce înfiorare îmi vor produce vorbele, șoapta… fără să știu ce zbucium pot naște (fără să vreau!) în suflet tandru… fără să știu că rostul se naște din atingere, fâlfâire de aripi în cătunul învăluit în tăcere al altuia. Unde deodată se naște, sublim, rodirea unei noi prezențe, neștiute, plină de promisiuni… mă las instrument în mâna Celui ce mă iubește. Mă las, fără (să vreau) să știu, mângâiere de zbucium, stingere (sau izvorâre) de lacrimi celor care așteaptă… da, poate sobru, dar cald. Poate stingher uneori, dar lipsit de orice interes (conștient). Aleg dăruire, nu doar pentru că e sănătos – deși chiar este! – ci pentru că este atâta răutate în jur. Dacă eu nu aleg să fac altceva, de ce aș avea pretenția ca altul să facă bine să… dăruiască, mie? Dăruiesc eu. Aleg adevărul și rostirea lui, eu. Aleg mângâiere, eu. Și aleg legarea rănilor, eu. Cu riscul de a fi rănită eu însămi. Știu Cine îmi oblojește toate rănile și durerile. Pentru că nu va îngădui nici unui fir de păr, cât de mic, să cadă fără știința și voia Lui. Cum să îngăduie inimii mele răni de care să nu chiar am nevoie… pierderi care să mă stingă… să îmi stingă pâlpâirea cuminte de viață din suflet… Nu va îngădui nicio încercare pe care să nu o pot purta aruncându-mă însetată la pieptul Lui, unde mă așteaptă, răbdător, să alerg!

 

Îți doresc descoperire și învăluire de Dragoste. Nu (doar) azi. ȘI azi.

Dumnezeu este Dragoste. (1 Ioan 4:8b)

 

What Love Really Means… (JJ Heller)

 

He cries in the corner where nobody sees

He’s the kid with the story no one would believe

He prays every night, “Dear God won’t you please…

Could you send someone here who will love me?”

 

Who will love me for me

Not for what I have done or what I will become

Who will love me for me

‘Cause nobody has shown me what love

What love really means

 

Her office is shrinking a little each day

She’s the woman whose husband has run away

She’ll go to the gym after working today

Maybe if she was thinner

Then he would’ve stayed

And she says…

 

Who will love me for me?

Not for what I have done or what I will become

Who will love me for me?

‘Cause nobody has shown me what love, what love really means

 

He’s waiting to die as he sits all alone

He’s a man in a cell who regrets what he’s done

He utters a cry from the depths of his soul

“Oh Lord, forgive me, I want to go home”

 

Then he heard a voice somewhere deep inside

And it said

“I know you’ve murdered and I know you’ve lied

I have watched you suffer all of your life

And now that you’ll listen, I’ll tell you that I…”

 

I will love you for you

Not for what you have done or what you will become

I will love you for you

I will give you the love

The love that you never knew