Lacrimile

LACRIMILE

de Lucian Blaga

 

Cand izgonit din codrul vesniciei
întâiul om
trecea uimit si-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii  –  şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul  –
şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
„Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ți stă în putință înpăienjenește-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori.
căci vezi  –  lumina lor mă doare”.

 

Și-atuncia Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete  –  lacrimile.

Mi-am adus aminte de superba poezie, aceasta, citind un articol de suflet, pentru suflet… articol original – https://wordpress.com/read/feeds/416191/posts/1597370443

Asta ca să știu să prețuiesc vremea de plâns. Care își are rostul ei.